O să încep prin a mă întreba dacă mai are rost să discutăm despre telecentre azi? Evident, ca să răspund ar trebui să lămuresc ce este acela un telecentru. În principiu, este un loc pus la dispoziţia comunităţilor mai puţin dezvoltate (dar nu numai), unde membrii acestora pot să acceseze gratuit (sau, mai apoi, la un preţ modic) servicii legate de tehnologia informaţiei. Acestea vin de regulă cu asistenţă în utilizarea IT, astfel încît beneficiarii să devină cît de cît familiarizaţi cu elemente de bază ale cunoaşterii în lumea contemporană. Privind la istoria telecentrelor, cei care se izbesc pentru prima oară de acest termen vor rămîne surprinşi să observe că instrumentul cu pricina este utilizat de prin 1985. Suedia, Anglia, Canada, Spania, Ungaria, Australia sînt doar cîteva dintre ţările ce au dezvoltat reţele de telecentre în anii ’80-’90. În România ele au apărut la sfîrşitul anilor ’90, în mediul rural, impulsionate de munca a două ONG-uri: CREST şi CAR, ambele localizate în vestul ţării. Autorităţile guvernamentale s-au implicat relativ recent în dezvoltarea de telecentre, însă o luptă a orgoliilor, mergînd pînă la dispute asupra paternalităţii termenului, pare a fi ridicat obstacole în colaborarea dintre administraţia publică şi sectorul non-guvernamental.

Astăzi accesul la Internet, fax, copiatoare şi alte elemente ale tehnologiei contemporane de masă a devenit unul puţin costisitor, la îndemîna aproape a oricui. Este anecdotică imaginea, transmisă cu cîţiva ani în urmă de canalele TV, în care o bătrînică dintr-un sat românesc stătea cu un laptop în braţe pe băncuţa din faţă porţii şi făcea un chat pe Yahoo cu nepoţii plecaţi la muncă în Spania sau Italia. Are rost atunci să mai investeşti în a dezvolta un loc în care comunitatea poate accesa această tehnologie? Nu e mai simplu ca toată lumea să o facă de acasă?

O primă raţiune poate fi reg