Mi-am luat un summer job. Două săptămîni de talk-show, o oră pe seară. Am intrat prin efracţie în maşinăria de rating cu vorbe, şi pot să vă relatez de acolo, în direct, cîteva observaţii făcute pe viu. Nici un invitat nu a fost rănit sau făcut să sufere în cursul experimentului. Cred.

În primul rînd, talk-show-ul de noapte e ca marfarul. Merge încet, numără fiecare haltă, trage de fiecare minut. Spre deosebire de ştiri, unde nu mai ştii ce să scoţi, aici n-ai idee ce să mai introduci în emisie, ca lumea să nu se plictisească. Fiecare frază complicată îţi ia o zecime de punct. Fiecare invitat un pic mai necunoscut publicului îţi mănîncă jumătate. De fiecare dată cînd încerci să te dai mare, inteligent, uşor filozof (sigur, în limitele putinţei omeneşti) eşti taxat cu un punct întreg. Publicul nu vrea morală, vrea spectacol.

La talk-show nu există deosebiri între partide. Doar deosebiri între oameni: ăla vorbeşte mai bine, celălalt e lent, al treilea e complicat, al patrulea se enervează repede. Hai, cu al patrulea, e socoteala din tîrg, şi de obicei se potriveşte cu cea de acasă: cea mai importantă calitate e să fii un pic cu capsa pusă, nu destul încît să spargi camerele, dar suficient încît să sperii cetăţeanul care întinde mîna spre telecomandă.

Tocmai pentru că ăştia sînt puţini, e bătaie pe ei. Programările se fac din timp, cu cîteva zile înainte, mai rău ca la Ateneu. Cum nu ai mereu de unde să ştii ce subiect e important în ziua aia, se merge pe principiul "să vină omul, că găsim noi ce vorbi". Asta şi duce la senzaţia că toată lumea se pricepe la tot: nu e vina bieţilor vorbitori, ci a competiţiei între talk-show-uri. Vii că eşti chemat şi trebuie să fii gata să răspunzi la orice întrebare. Da’ ştii mata, aşa, combativ! Altminteri, lumea n-are timp să se dumirească pe un subiect: două fraze sînt maximum admis de un moderator decis să pl