Munţii Apuseni freamătă mocnit în ultima vreme de o nouă "febră" a aurului. Nu este vorba de controversele legate de "Gold Corporation" şi de posibila exploatare a aurului din zona Roşia Montană, ci de retrocedarea pe bandă rulantă şi în mare taină a zeci de kilograme de aur şi argint moştenitorilor foştilor proprietari de şteampuri şi cuxe - asociaţii particulare de exploatare a aurului - care au funcţionat în Apuseni până la marea naţionalizare din 1947-1949.

În ultima perioadă, instanţele de judecată din Alba Iulia decid, cu o uşurinţă cel puţin suspectă, retrocedarea către moştenitorii foştilor proprietari de şteampuri (instalaţii particulare de prelucrare a minereului aurifer - n.r.) a contrava­lorii aurului şi argintului conţinut în minereurile aurifere extrase, dar rămase nevalorificate - în vatra şteamurilor sau la gura minelor - la data naţionalizării. "Probele" esenţiale din dosarele de judecată constau în procesele-verbale întocmite de Miliţie, în anii 1970-1971, cu ocazia confiscării acestor minereuri de la cei care au refuzat să le predea de bună voie, spre valorificare, la Întreprinderea Minieră Roşia Montană.

ŞTEAMPURI, CUXE ŞI HURCI

Şteampurile erau instalaţii pentru zdrobirea şi mărunţirea rocii de minereu aurifer, folosite în zona Munţilor Apuseni încă din vremea Imperiului Austro-Ungar. Construirea unui şteamp se putea face de orice persoană care cumpăra (pe bază de contract) sau moştenea o vatră de şteamp. Prelucrarea minereului cu şteampul era făcută de bărbaţii sau femeile din cadrul familiei sau de oamenii angajaţi pe bază de salariu săptămânal, nu­miţi ştempari. Şteampurile se puneau în funcţiune în ziua de 18 martie a fiecărui an şi lucrau până la aproximativ 15 noiembrie, rareori vremea permiţând să se lucreze tot timpul anului. În ge­neral, şteampurile erau amplasate în cascadă, pe vetre