Regretatul L. M. Arcade, un român stabilit la Paris, relativ bogat, cu veleitati de scriitor, m-a gazduit in subsolul blocului cu zece etaje (din Neuilly-sur-Seine) al carui proprietar era. El locuia sus, la nu mai tin minte care etaj, intr-un apartament de lux, iar eu intr-o incapere intunecoasa, care nu era chiar de dispretuit, dar nu avea baie. Ar fi nedrept sa ma plâng de modul cum am fost tratat, pot spune, dimpotriva, ca ii sunt recunoscator si azi lui L. M. Arcade pentru ca m-a gazduit, cu generozitatea lui austera si pedanta, fara sa-mi ceara vreun ban. Insa lipsa baii a generat o intâmplare comica pe care merita, cred, sa o povestesc.
Mergând mult pe jos prin Paris, cu un fel de nesat de a cunoaste orasul, transpiram toata ziua, iar seara, neavând unde sa ma spal (la toaleta nu era nici macar o chiuveta), imi stergeam corpul cu o cârpa inmuiata in spirt medicinal. Totusi simteam cu ma manânca pielea si de un moment dat incepuse chiar sa ma usture.
Intr-o dimineata, L. M. Arcade m-a invitat sus la el, in living, la o cafea. Mi-a povestit ca in subsolul in fusesem gazduit eu functionase multa vreme Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, frecventat de scriitori români aflati in exil, printre care Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran... Apoi, a inceput sa-mi citeasca dintr-un roman al sau, parabolico-eseistic, „Poveste cu tigani". Am sperat, la inceput, ca-mi va citi doar doua-trei pagini, dar mi-a citit douazeci-treizeci si inca nu dadea semne de oboseala.
M-am ingrozit. Romanul ma plictisea de moarte, iar autorul, dupa fiecare paragraf, ma fixa cu privirea, obligându-ma sa dau din cap aprobator. Mi se facuse mila de mine. Afara era soare, Parisul ma chema cu vraja lui, iar eu trebuia sa stau neclintit in fotoliu si sa ascult un text monoton-incâlcit care nu se mai termina.
La un moment dat a sunat tele
