Cînd am prezentat cartea Magdei Mihăilescu, François Truffaut, bărbatul care iubea filmele, am spus că, "după gustul meu, este cea mai bună carte de cinema scrisă vreodată în limba română".
Apoi am văzut această sentinţă preluată de toată lumea, ceea ce mi s-a părut flatant: înseamnă că gustul meu e foarte popular. Mai zilele trecute, un amic m-a întrebat chiar pe messenger: "E chiar aşa mişto cartea Magdei Mihăilescu?". Ce să fac " nu pot decît să mă repet: Da, e "mişto". E cartea unei vieţi. E scrisă dinăuntru, cu dragoste de Truffaut şi acribie criticărească. Nu ştiu cum sînt celelalte cărţi despre "Bărbatul care iubea filmele" " apărute în Occident ", dar aş spune că, pe lîngă empatie, erudiţie şi eleganţa limbii, cartea aceasta mai reuşeşte o mare performanţă: este scrisă (în general) departe de Franţa cineastului " vizitată de M.M. cînd şi cînd, cu adăstări periodice în biroul lui F.T. din Paris ", ca o scrisoare trimisă regizorului iubit, de la o dublă distanţă: aceea pur spaţială şi aceea temporală, Truffaut murind în 1984... Şi, cu toate aceste handicapuri (să le zicem birocratice), reuşeşte " cum spuneam " un lucru aproape miraculos: ni-l apropie pe Truffaut într-un mod care nu are echivalent în "monografiada" despre cineaşti români, editată, funcţionăreşte, de UCIN. Inutil să mai spun, nici nu este o monografie; este o carte de autor despre un autor. Scriind, pe coperta a 4-a, că François Truffaut, bărbatul care iubea filmele "e ca un gros-plan pe sufletul lui", nu am făcut o "metaforă": este purul adevăr. Iscodindu-i filmografia, Magda Mihăilescu îi găseşte sufletul " pentru că sufletul unui artist este opera sa.
O operă pe care M.M. o cunoaşte ca-n palmă, fireşte, şi în care "fantomele" biografice intervin discret, indicînd punţile dintre un film şi altul ("filmele vobesc între ele"). Autoarea are fericita inspiraţie de a nu bifa, cron
