Deziluzie – acesta este cuvantul care marcheaza semnalul schimbarii directiei de gandire in viata culturala franceza, pariziana in special, in anii 60 ai secolului trecut. Deziluzie apropo de asteptarile inselate ale unor tineri si nu numai, care credeau ca marxismul si anticonsumerismul pot rezolva probleme de fond ale societatii occidentale. Caderea naiva in ideologii care creionau soteriologia civilizatiei vestice a insemnat un avantaj, daca analizam progresul renuntarii la ele.

Poststructuralismul* a reusit sa puna laolalta dezvoltarile intelectuale ale unor anumiti filosofi ce activau in cadrul mai larg al gandirii continentale (cand spun asta ma refer aici la cultura filosofica franceza), permitandu-le acestora sa reevalueze gandirea energizata de structuralism, de la mijlocul secolului trecut. Reevaluarea aceasta a avut drept coordonate miscari teoretice destul de dificil de rezumat, dar care s-au circumscris in incercarea de contracarare a ascensiunii in diferite domenii a structuralismului. Ar fi totusi nedrept sa definim poststructuralismul prin opozitie cu structuralismul sau sa minimalizam rolul acestuia ca simplu raspuns dat unora ca Levy-Strauss sau Michel Foucault. De altfel, multi dintre cei care si-au inceput "cariera" ca structuralisti au ajuns sa fie socotiti mai apoi poststructuralisti (Roland Barthes – vezi foto –, Jaques Lacan).Nu este vorba de o convertire, ci de reconsiderarea unor principii si a unor puncte de vedere, reconsiderare care a facut digerabila intreaga miscare de la 1968 pentru unii intelectuali francezi. In ceea ce priveste aspectul pur teoretic al poststructuralismului, acesta incearca impunerea unor conceptii care nu exceleaza prin noutate, ci prin aprofundare.

Poststructuralismul vede in semnificat si semnificant doua fete ale aceleiasi realitati unitare. Poate ca asa s-ar putea face mai bine diferenta din