Husen este unul dintre cuvintele mai puţin frecvente, dar rezistente în timp, ale argoului românesc. Termenul a fost înregistrat în anii '30 ai secolului trecut: de V. Cota, în Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor (1936) şi de M. Negru (într-o notiţă din Adevărul literar, 5.01.1936: "vede husănu material"). Cuvântul circulă în oralitate, cu mai multe variante fonetice - husen, husăn sau husân -, manifestând o stabilitate caracteristică pentru nucleul limbajului interlop.
Personajul denumit husen are în scenariul agresiunii un rol important, fundamental pentru lumea interlopă: e victima, păgubaşul - numită astfel chiar din momentul alegerii sale: "au ochit un husăn de avea banii grubă pe el" (E. Barbu, Groapa, p. 328); "îşi alege... Ťhusenulť (victima) în magazinul ŤUnireať" (Adevărul, 334, 1991). Calitatea de potenţială victimă este şi baza pentru o utilizare peiorativă a cuvântului, cu sensul mai larg de "om naiv, prostănac": "Ce-l jigni pe husăn? Că-l avansai general?" (P. Goma, Ostinato, p. 33); "Ce husen e, mă, ăla, nu ştie nici să treacă strada" (123urban.ro). În internet, se găsesc destul de multe atestări recente ale cuvântului - fie ca element argotic prezentat în scop documentar, cu glosări aproximative, de tipul "husen" - "persoană din mediul rural" (Curierul zilei, 18.03.2009), fie în insulte, adesea destul de vulgare. Majoritatea atestărilor ilustrează sensul de bază: "Dacă tu ai fost husen şi ai luat ţeapă, ce să-ţi fac?" (forum România liberă, 25.02.2009); "Ion Nicolae nu este nici pe departe ceea ce, în limbaj de cartier, numim husen. El este chiar bine înfipt în oraş, deţinând un cumul de calităţi şi funcţii" (Arena vâlceană, 6.10.2006). Cuvântul apare şi în sintagma husen de gară, formată pe tiparul amplificărilor ironice (ca şi fraier cu cioc, fraier cu sonerie) şi în care pare să se ghicească un fapt social real: r
