In articolele din ultimele saptamani, am tot scris despre ce nu merge in teatrele prin care am descins in calitate de selectioner pentru Festivalul National de Teatru. Dar in aceasta dimineata, cineva mi-a amintit intamplator ca succesul misiunii Papei Paul Ioan al II-lea a stat in reusita aggiornamento-ului pe care il practica. Aceasta „updatare", ca sa folosim un termen din afara practicii religioase, este absolut necesara si in alte domenii: daca religia are nevoie vitala sa fie la curent cu ceea ce se intampla in lumea reala din care si ea face parte, cum sa nu fie aggiornamento-ul necesar pentru arta, care se inspira din si se adreseaza lumii mundane?
In Wikipedia, aggiornamento e identificat drept cuvantul prin care Vaticanul desemneaza, inca din 1959, cand a fost folosit pentru prima data, „spiritul schimbarii si al mintii deschise". Unii spun ca el a salvat catolicismul, ajutandu-l sa se adapteze nevoilor cetatenilor de azi si sa se apropie de sufletele acestora. Papa Ioan Paul al II-lea se baza in metoda sa teologica pe citirea „semnelor timpului", care i se pareau absolut necesare pentru gasirea drumului bisericii in lume.
Si teatrul poate fi „salvat"daca se va ingriji sa aiba mintea deschisa si sa incurajeze spiritul schimbarii. Numai ca, la fel ca in religie, spiritul schimbarii este combatut de aceia care ar fi scosi din scena de respectiva schimbare. Curentul traditionalist este desemnat in sfera religioasa din care am imprumutat si ceilalti termeni ai acestei mici demonstratii prin ressourcement – insemnand intoarcerea catre radacini, catre traditie. Prin comparatie, pretinsa admiratie pentru gustul clasic, traditional, a teatrului romanesc este invocata in exces, chiar si atunci cand la mijloc nu se afla de fapt decat o banala blazare si lipsa curajului de a risca, oricat de putin. Ori, in materie de arta, lipsa riscului, a dorintei de
