Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului, adică mie, cel mai iubit dintre elevi, o explicaţie pertinentă: de ce e necesar să învăţ în sistemul actual de învăţământ românesc.
Ca orice elev dotat normal într-un sistem de educaţie anormal, mă frământă câteva interogaţii retorice de bun simţ. Un sistem educaţional care se respectă ar trebui să aibă o strategie pe termen mediu sau lung, care să vizeze limpede răspunsul la întrebarea de bază: de ce să înveţe elevul? La ce bun atâta matematică?... Nu pot trăi fără chimie?... Educaţia tehnologică e mai importantă decât istoria? La ce-mi foloseşte mie limba latină?
Motivaţia învăţării am simţit-o pe diferite nivele. În etapa preşcolară, sau ciclul primar, mai productivă mi s-a părut motivaţia extrinsecă. Atunci trebuia să mă supun unor cerinţe exterioare, chiar unor constrângeri, deoarece încă nu-mi formasem un sistem de valori solid. Mam' mare, mamiţa şi tanti Miţa, pe de o parte, tanti educatoarea sau doamna învăţătoare, pe de alta, m-au învăţat corect că trebuie să învăţ ca să mă fac mare. Am crezut iniţial că se referă la sensul denotativ al limbajului, că "mare" înseamnă să fiu ca "urâtul" din tren, care putea să scoată capul pe fereastră fără să se urce pe vreo valiză străină de pe coridor, cum am făcut eu. Apoi am înţeles că ei se refereau de fapt la înţelepciunea paremiologică: "cine are carte, are parte". Din acest rezonabil motiv mi-am permis să intervin în discuţia filologică dintre mam' mare şi mamiţa pe tema noilor variante tip DOOM 3. Marinel sau marinal?... Am tăiat nodul gordian cu fineţea lui Alexandru cel Mare.
"- Vezi că sunteţi proaste amândouă? ... Nu se zice marinal, nici marinel...
- Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
- Mariner..."
Le
