Trebuie să recunoaştem, avatarurile pe care le cunoaşte regia de operă în ultimele decenii sunt dintre cele mai palpitante, sunt deseori captivante. Când nu devin deconcertante! Sunt captivante atunci când regizorul caută şi găseşte un sens scenic nou, când direcţionează relaţia muzică-libret către o inedită imagine plastică ce pune în valoare noi orizonturi ale raporturilor dintre valoarea muzicală a sunetului şi dramaturgia gândită de autori, de compozitor, de libretist.

O asemenea căutare am reţinut în cazul tânărului regizor Rareş Zaharia, autorul celei mai recente montări a operei bucureştene cu "Don Pasquale" de Gaetano Donizetti.

Este prima montare a autorului; este o montare de promiţător debut de carieră în teatrul muzical.

Se poate vorbi de o anume modernizare privind localizarea în timp, privind plastica scenică. Este o modernizare deloc abuzivă. Este o translaţie a acţiunii către un trecut apropiat nouă, în perioada interbelică.

Don Pasquale este un potentat al timpului; dar tot un vârstnic care tânjeşte după o nouă tinereţe în compania Norinei; este o tânără ce visează să ajungă în "lumea bună", lumea Europei interbelice, o tânără care - alături de prietenul ei, de Ernesto - doreşte să se căpătuiască de pe urma bătrânului devenit caraghios în aspiraţiile sale.

De aici se naşte comicul situaţiilor. Fruste. Tranşante. Directe. Niciodată brutale. Adaptate unor convenţii teatrale apropiate timpului nostru.

în plus Rareş Zaharia creează o adâncire în timp, o dilatare a acestuia. Creează un alt plan ingenios plasat, în paralel, un plan ce decurge din primul. Sunt personaje ce descind din Commedia dell' Arte; ...căci Norina este isteaţa, este şăgalnica Colombina, Ernesto este veşnicul îndrăgostit Pierrot, iar caraghiosul Pantalone nu este altul decât Don Pasquale însuşi! Marea re