Destinatar: Şerban Foarţă

Dragă Şerban,

Până de curând înţelegeam clişeul "literatura - oglinda lumii" în sensul de mimesis: literatura copiază lumea. De curând, accentul s-a schimbat pentru mine: literatura e oglinda celui care citeşte şi a lumii sale. Miracolul literaturii (în fond, deloc mai inexplicabil decât faptul că aceeaşi oglindă arată infinit de multe chipuri diferite în ea) este că în carte se reflectă, se încheagă, dintr-un singur scriitor, infinit de mulţi cititori. Pagina citită îl atrage în apele ei pe cititor şi-l face vizibil. De aceea a citi şi a spune ce citeşti e o operaţie primejdioasă, te poţi face de ruşine, te poţi face de râs, îţi dai arama pe faţă (expresie care s-ar putea să vină tot de la oglindă). Cel care a făcut oglinda sau cartea a murit de mult, poate, dar aceasta funcţionează perfect şi fără autorul ei: îl face vizibil pe cel care se uită în ea. Suntem aşadar întotdeauna prizonieri în cărţile pe care le citim şi suntem uşor de recunoscut pentru ceilalţi din felul cum le citim, din cum le înţelegem, din cum le interpretăm. La fel ca toate faptele unei vieţi care se arată altfel în funcţie de biograf, şi faptele unei pagini citite depind de frumuseţea interioară a interpretului, de inteligenţa lui, de capacitatea lui empatică şi de o mulţime de alte calităţi sau cusururi. Sunt şi aici, în interpretarea cărţilor, ticăloşi, idealişti sau realişti. Pentru un om cu gândire urâtă orice lucru are o cauză urâtă. Ce-i drept, şi reversul e valabil. De aceea e bine ca, pentru relativizare, în interiorul oglinzii să ţi-i iei alături şi pe ceilalţi interpreţi. La asta e bună critica.

De ce spun toate acestea? Pentru că îţi propun o întrebare despre cea mai puţin frecventată parte a poeziei lui Ion Barbu (vorbesc despre cititorii benevoli), poezia ermetică. Şi cred că metafora oglinzii - şi ea, dar nu n