Articolele suprem elogioase încep să curgă. Omului nu-i e destul. Mai vrea, mai vrea...
În luptă pentru premiul Formentor cu Saul Bellow, bun scriitor american, Gombrowicz, mare scriitor al lumii, pierde, bineînţeles. N-o spun cu sarcasm. Este normal şi cu puţine excepţii ca în contemporaneitate ce este mai bun să treacă drept a fi mai puţin bun.
În 23 iulie 1969, Giedroyc îi scrie în legătură cu revista: ŤTrebuie să încep să mă gândesc la numărul pe septembrie. O să ai ceva pentru mine?ť Scrisoarea nu-i parvine adresantului. Murise în ajun.
După-amiază, răcoare, cer albastru împestriţat cu nori. O ultimă, enormă, plimbare. Nasul jos! Nasul jos!
Între timp, T a vorbit, la Blachette, cu Marcel. C'est ça va.
Între două trenuri, la Metz, oraş de provincie, cu caractere mici pe hartă, în gară (în gară!), librărie cum nu există la Bucureşti. Cultura untului? În realitate, tot ce avem noi şi nu are Occidentul e suferinţa îndurată. N-am observat, cum mă iluzionasem, că am şti ce să facem cu ea.
Corina îmi spusese să iau cărţi. Aleg două, ca să n-o refuz: un Jelinek, să văd şi eu ce-i cu agresivitatea ei, şi un Claudio Magris cu titlul atrăgător: Utopie et désenchantement. Din tren, multă vreme, prefer să privesc natura, potrivită pentru un tablou intitulat Peisaj cu vaci. Îl scot în sfârşit pe Magris. De cum îl deschid, văd pe marginea foii, în dreptul unor fraze, câte o linie tremurată, trasă cu creionul. Mă recunosc. Citesc totuşi. Totul mi-e necunoscut. Acesta e avantajul meu faţă de oamenii cu memorie: pot să citesc, la fel ca prima dată, de mai multe ori.
Întoarcere cu peripeţii, tot prin Lyon, de unde Corina şi Laurent plecaseră în Grecia. Facem comandă seara, taxi pentru aeroport. Dimineaţa, confirmăm. Coborâm în stradă la opt, cum ne-am înţeles. Taxiul nu-i. Se face opt ş
