Mă gândesc, desigur, la cărţile de oarecare notorietate, şi nu la infatigabila producţie de celuloză pusă la dispoziţie cotidian de editurile din ţară. Am în minte cărţile de care a auzit toată lumea, cele studiate în şcoli, în universităţi, beneficiare de studii, articole, licenţe şi teze de doctorat. E vorba de titlurile preamărite în simpozioane, de cele care ocupă un loc proeminent în panteonul literelor naţionale. Trecând în revistă operele "canonice", n-am nici o ezitare să-mi afirm profunda antipatie faţă de Craii de Curtea Veche. Multă vreme, am preluat pe nemestecare judecăţile ce făceau din producţia mateină o carte tabu. Cum să pui, licean fără lecturi, sub semnul dubiului analizele lui Vianu? Cum să te fi îndoit, ulterior, de judecata de gust a unor Alexandru George, Ion Vartic sau, mai recent, Matei Călinescu? Am scris cândva despre personajul Mateiu Caragiale şi am parcurs mare parte din bibliografia critică a operei sale. L-am recitit şi nu-mi venea să-mi cred ochilor: cartea mi s-a părut o catastrofă. O lectură de maturitate m-a pus în situaţia unui auto knock-out: citeam pagină după pagină şi eram şocat de cât de prost scrisă se dovedea "capodopera" lăudată la unison tocmai pentru presupusa ei calofilie!
Nu mă deranjează nici tema, nici structura (de fapt, absenţa oricărei structuri originale), nici ideologia cărţii (de va fi existând vreuna: eu, personal, n-o văd). Nu mă deranjează nici zgomotosul cult născut în jurul ei, nici exclamaţiile cvasi-sexuale scoase de cei mai diverşi admiratori, de la inşi al căror prestigiu s-a născut din neantul rafinamentului autoproclamat, precum Radu Albala, ori urmaşii întru snobism ai lui Ion Barbu, până la cea mai proaspătă absolventă de la Litere.
Ştiu că înot contra curentului şi că valurile admirative ieşite din pana unor Ovidiu Cotruş sau Matei Călinescu pot fi ignorate cu greu.
