Motto:
Am devenit, alaturi de Liiceanu, Vladimir Tismaneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Basescu, pe cand Geoana, Voiculescu, Vadim, Tariceanu, Nistorescu, Patriciu, Rosca Stanescu si legiuni intregi de alti patrioti din politica si din cultura sunt campioni ai democratiei. Ei au vazut limpede amenintarea dictaturii, pe cand noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei imbogatiti de Basescu, sau poate cei fascinati de puterea absoluta), pe cand ei, cu ochii lor albastri atintiti in zare, au vazut limpede in viitor.
Confesiunile unui invins, Mircea Cartarescu, Evenimentul Zilei, 7 august 2009.
***
2000, Anno Domini. Era inca perioada in care imi permiteam sa-mi petrec verile la tara, urcind dealurile si coborind in “adincurile” de doi-trei metri, pe ici-colea, ale ghiolurilor Tazlaului. Era inca una dintre verile in care, ziua, ai fi vrut sa-ti rupi pielea de pe tine din cauza caldurii, noaptea, dupa ora 3, sa te invelesti cu toate plapumile din lada de lemn a bunicii.
Pentru unii, ar putea suna ireal, dar vara, intr-un sat aflat la vreo 10 kilometri de munte, ziua e iad din cauza caldurii, noaptea e moarte de om din cauza frigului. Iar serile, petrecute fie intr-una din circiumile de la sosea, fie in vreunul din santurile de peste drum de cimitir, cu berea-ntr-o mina si cu chistocul palmat in cealalta, nu care cumva sa fii vazut de vreun vecin care sa te toarne, miseleste, la parinti, le suporti cu geaca trasa peste pulover.
Vara lui 2000 a insemnat, pentru mine, ultimele povesti de vitejie ale Balenei, la Constanta, la Jandarmerie. Balena era un ins de 1,90 inaltime si vreo doua tone-n greutate. Ma rog, vorba vine, asa-l percepeam eu. De fapt, avea doar vreo suta si vreo patruzeci de kilograme.
Frate-sau, poreclit intr-un fel pe care nu mi-l amintesc, dar de a carui porecla-mi
