- Despre conditia omului ratat -
Copii fiind, am fost intrebati, cred, cu totii, de unchi, de matusi, in clasa I-a de invatatoare, ce dorim sa devenim cand vom creste? Cei mai multi raspundeam: aviatori, marinari, cosmonauti... Fetele, in general, doreau sa se faca doctorite. Au fost si unii care din naivitate, invatati de cei mari, au spus ca vor sa se faca... musafiri.
Tinerii, adolescenti in clasa a VIII-a si apoi in liceu, faceau planuri marete. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare si sper ca si astazi fac la fel. Unii visau la o cariera stralucita, de ofiteri in armata, de medic sau inginer inventator, altii isi doreau foarte mult sa aiba o familie frumoasa, o viata traita in armonie cu sotul sau sotia si cu multi copii. Se visa cu ochii deschisi, fiecare descriind, in culori frumoase si cu multe amanunte, familia pe care o va intemeia sau modul in care realizarile sale profesionale si faptele sale marete vor schimba lumea.
La 15-18 ani, dupa ce ai citit Jules Verne, Ciresarii, Misterele Parisului, Contele de Monte Cristo, Robinson Crusoe, dar si Crima si pedeapsa, Potopul, Razboi si pace, totul este posibil. Dupa ce ai mai vazut si Zorro, Nemuritorii, Omul paianjen, Stefan cel Mare, simti ca toata lumea este a ta, ca totul si toate se pot realiza, numai sa vrei. Aveam sentimentul, seara, cand cerul era instelat, ca daca am fi sarit putin mai tare, am fi putut prinde o stea. Cand mergeam la munte cu clasa, in special pe Rarau, cocotati pe stancile cele mai inalte, deasupra lumii, intindeam, multi dintre noi, bratele ca pe niste aripi si... aproape ca zburam. Fauream vise si traiam in ele.
Dar anii trec... ca norii grei pe sesuri. Copilaria si adolescenta raman undeva in urma. Tanarul se strecoara in viata, incercand sa-si gaseasca un loc. Nu e pregatit sa fie dezamagit. Trebuie, totusi, sa se caleasca si trebuie sa se aseze
