Un om etichetat ca „manelist” e ca o carte deschisă. Nu e nevoie să-l cunoşti pentru a-i ghici valorile, pentru a şti ce preţuieşte şi cum se raportează la viaţă. Sursa: EVZ
Deşi au cam trecut vremurile în care „O, viaţa mea” spărgea topuri şi mângâia inimi, precum şi cele în care intelectuali şi pseudo intelectuali scoteau văpăi hulindu-i pe manelişti în talkshow-uri interminabile, manelele sunt acum reperul unui nou stil de viaţă: manelismul.
Îmbrăcat cu haine mulate, cu pantofi cu vârf ascuţit şi cu gâtul înfăşurat în lanţuri groase din aur, ascultătorul de manele sparge seminţe la colţ de stradă, îşi ascultă playlistul telefonului în autobuz, se pozează în şlapi lângă o cascadă la munte sau pe un vaporaş în Veneţia. Iar când vine vremea să petreacă, execută mişcări sacadate cântând, alături de Guţă: „Când se preda şmecheria/O învăţam în clasa-ntâia/Dar voi toţi n-aţi fost atenţi/Şi aţi rămas coringenţi/ Daţi-mă în judecată că am mintea dezlegată/Puteţi să mă reclamaţi/ Ce-i al meu nu îmi furaţi”.
Barack Obama, muza maneliştilor
Orice eveniment care marchează o familie celebră, o comunitate sau întreaga ţară e speculat de creatorii şi interpreţii de manele, fie că este vorba despre vot, cutremur sau criza mondială. O astfel de piesă se bucură de mare succes pentru că manelismul înseamnă ancorare în realitate: fără vise cu cai verzi pe pereţi, fără reflecţii adânci ori introspecţii.
Nici nu se terminase numărarea voturilor în SUA că Obama era ridicat în slăvi în România. Un frate geamăn imaginar era invitat la Cotroceni. „Şi-au dat seama americanii/ Ce suflet bun au ţiganii/Şiau adus la Casa Albă/Un om bun cu pielea neagră/Vrem şi noi unul la fel/Ca să ne bazăm pe el”.
Combatem criza cu şmecheria
Nu poţi fi manelist cu acte în regulă dacă nu bifezi la capitolul şmecherie, cal