Cu capu-n pumni, plâng a zădărnicie şi a ceaţă.
Ştirile rele mă înconjoară şi mă vlăguiesc. N-am capacitatea de a le trăi în profunzime pe toate. Pe unele pur şi simplu le sar, ştiind că în scurtă vreme vor veni altele şi mă vor încovoia. Parcă e tragicul bilanţ contabil al veacului trecut şi care n-a mai încăput la locul şi în timpul său. Se moare nebuneşte. Se moare torenţial. Se moare cu obidă. Se moare în contratimp. Se moare la nevreme.
O dezordine supremă a pus stăpânire pe noi şi pe toate cele care ne înconjoară. În oala de tuci, în care fierbeau săgeţi pentru marile lupte, fierb acum amestecate punctele cardinale. A murit anotimpul numit primăvară. A murit anotimpul numit toamnă. Zona temperată s-a scurs pe canaluri.
Fac socoteala viilor şi morţilor în existenţa cărora am intervenit de-a lungul vieţii mele. Încă sunt destui vii, dar numărul morţilor creşte înspăimântător. Parcă se trage în mine din toate părţile cu veşti rele. Vara devine un fel de ospiciu al calendarului. Iarna, la rândul ei, devine un lagăr cinic al gerului. Nu mai seamănă noaptea şi ziua între ele. Poate singura trăsătură de unire a lor rămâne frecvenţa morţilor. Şi ritualul înmormântării, pe care încă de tânăr îl contestam, se transformă într-un exerciţiu de lepădare, de uitare şi de păgână sărbătoare, cum îi ducem noi pe morţi în pământ şi-i lăsăm acolo, în gropi, noi plecând către casele noastre, în timp ce sporovăim şi uităm că, într-o zi, şi pe noi, conform obiceiului, ne vor duce acolo unde ne sunt gropile şi ne vor lăsa acolo, sub pământ, sub paşii lor, care se vor îndepărta încet, cu sentimentul datoriei împlinite.
Cenaclul Flacăra, cea mai puternică formă de cultură vie a celei de-a doua jumătăţi de veac XX european, a avut rostul de a oferi scenă liberă oamenilor talentaţi din România periclitată de dogmă şi de muţenie.
