Niciodată n-o să uit cea mai frumoasă cameră a hotelului Forum din Costineşti, unde am stat cu Tatiana, la ediţia cu nr. 2 a festivalului Folk You! Cea mai frumoasă nu pentru că ar fi avut vedere panoramică spre mare şi spre Golful Francez - deşi avea - ci pentru că o locuia, vremelnic, Tatiana.
Folkista cu cei mai frumoşi ochi verzi pe care i-am văzut vreodată. De culoarea copacilor fără pădure. Ţin minte că mereu întreba dacă deranjează cu ceva: cu chitara la care exersa în surdină, cu peruca pe care-o purta şi când dormea (ca s-ascundă unul dintre parşivele efecte secundare ale citostaticelor), cu aroma parfumului cu care se dădea... Poeme... Ea-însăşi era un poem. Cum să mă fi deranjat? O iubeam pe Tatiana cu toată fiinţa mea şi n-am crezut că o altă persoană atât de dragă mie o să-mi moară înainte. E probabil ceva aidoma sentimentului pe care-l au părinţii faţă de copiii lor, la gândul că ar putea să le supravieţuiască... Nu ştiu să explic, mi-e groază să fiu patetică, simt nevoia de superlative la adresa ei şi-mi vin în minte toate versurile din cântecele care i s-ar potrivi... "Şi te iubesc cu milă şi cu groază"... "Ninge sfânt şi păgân/, Numai ochii de rămân/ Despărţirea s-o mai vadă"... Numai ochii rămăseseră de Tatiana, la ultimul Folk You! Frumoşii ei ochi verzi. Şi sufletul ei mare şi bun. Şi vocea. Ca pe vremuri: caldă, puternică, răscolitoare. "Dar te-aş mai strânge-n braţe pentru ultima oară/ Să-ţi aduci aminte cum a fost". Sâmbătă, 31 august, am strâns-o-n braţe pentru ultima oară pe Tatiana. Să-mi aduc aminte cum a fost...
A fost o plajă plină, în picioare, cântând o dată cu ea "Copaci fără pădure". Plângeam toţi, dar nu voiam să ne ştergem lacrimile, pentru că a nu fura din timpul rămas ca s-o vedem. Cântam cu glasul, dansam cu sufletul... "Sufletele noaste dansau nevăzute într-o lume concretă...". Dacă-n ediţiile precede
