Pe o imaginara harta a monahismului romanesc, sihastriile abia se mai zaresc.

Din marile continente ale pustniciei de altadata, astazi nu au mai ramas decat niste banuite insule refugiate in adancurile de padure din Valcea, Bucovina si muntii Neamtului. Stirpea sihastrilor, cu invatatura si tainele lor, se stinge inexorabil chiar sub ochii nostri. Ar trebui sa ne multumim macar cu gandul ca mai exista cativa "traistari" iubitori de singuratate, anahoreti stiuti doar de Dumnezeu, ce se roaga pentru slabiciunile si pacatele noastre in scorburi, in pesteri, in crapaturile nebanuite ale pamantului.

Multi sau putini, vor fi de ajuns. Nimeni nu le cunoaste numele si asa trebuie sa ramana - tainici si nestiuti pe deplin. Se spune doar ca numarul lor nu poate sa scada niciodata sub sapte, in timp ce o legenda athonita pomeneste chiar de un grup al pustnicilor nevazuti - un grup mistic si risipit in locuri diferite, ce se completeaza miraculos de fiecare data cand moare unul dintre ei si care, desi nu stiu unul de altul, se roaga impreuna si comunica in duh tot timpul, pentru ca la "sfarsitul sfarsitului" sa savarseasca impreuna cea din urma Liturghie pe o culme inalta ca Athonul sau muntele Rarau, asteptand ca trupurile lor sa fie imbracate direct si fara de moarte in haina vesniciei.

Degeaba ii cauti si vrei sa discuti cu ei. Ca Sfantul Serafim de Sarov, monahul fuge de slava desarta a lumii, acoperindu-si cararile cu maracini si gura cu sapte lacate. Nemiscat, retras in rugi si tufisuri, pustnicul se contopeste cu padurea si salbaticiile ei, cercetandu-ti de departe gandurile si cugetul cel mai ascuns. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La prima miscare gresita, fuge, dispare in tufe si alunis, se contopeste cu natura, se ascunde in rape sau dupa cioate de copac.

Chilii in stanca Nici daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasi