Semnul
Cand aveam 20 de ani, un vis mirific incepuse sa-mi bantuie somnul. Se repeta cu incapatanare, tinandu-ma captiv noapte de noapte, in himerele lui, si imediat ce ma trezeam, tanjeam ziua intreaga sa ma intorc mai repede in el. Visul incepea totdeauna la fel. Se facea ca eram pe o plaja uriasa si alba, la marginea marii. Era noapte si plaja stralucea sub o luna plina, ce se-azvarlea asupra marii, ca o pasare gigantica. Valurile sclipeau sub argintul fosforescent, selenar, incat marea toata parea un pom de Craciun nesfarsit. Pe urma, se facea ca plaja era invadata, ca la un semn, de lanuri de regina noptii! Erau mii si mii, leganandu-se sub luna, una langa alta, udate de valurile calde ale marii. Toropit de luna, de flori si de liniste, adormeam. Adormeam inca o data, in chiar visul meu, la marginea marii. Si dormind, visam iar. Era visul din vis: visul cel tainic, pe care-l asteptam toata ziua. O femeie mi se strecura pe nesimtite in vis, ca o nava delicata si alba. Si niciodata n-o vedeam bine, uneori puteam sa jur ca-i o umbra roscata, cu ochi mari si verzi, de mica zeita greaca, alteori... Dar pana sa ma dumiresc, femeia se topea iute, sfasiindu-mi somnul. Si cand ma trezeam, ma insotea mireasma! Mireasma cotropitoare de regina noptii! N-o voi uita niciodata, o simteam si iarna, si vara, de parca florile ar fi fost in camera mea!
Abia mai tarziu am inteles ca visul acela imi vestise ceva...
In camasa Dunarii
Inainte vreme, vlascenii credeau cu tarie ca o felie de Rai a cazut ratacita pe pamanturile lor, langa Giurgiu. "Camasa Dunarii", asa numeau oamenii tinutul ala deluros, intinzandu-se din albia fluviului mare si lenes si pana sus, pe dealurile pe care candva cresteau codrii Vlasiei. Codrii in care inainte misunau haiduci calarind pe deselate murgi pe jumatate salbaticiti, caci cresteau liberi si neimblanziti printr