Să te ferească Dumnezeu de lecţia învăţată papagaliceşte, care rezolvă problema încă înainte de a fi fost formulată. Prin 1997, Convenţia Democratică a închis minele. Guvernul a dat (12-18 salarii compensatorii), Guvernul a luat. Ce a urmat se ştie. Sărăcia s-a întors degrabă în Valea Jiului. Să nu spuneţi că aşa e în economia de piaţă, unul pierde, altul moare, dar societatea, în ansamblul ei, merge mai departe. E o tâmpenie. Sau, dacă vreţi, e goana după aur, cucerirea vestului sălbatic ori devorarea englezului de către oaie – acel capitalism pe care-l credeam mort pentru totdeauna.
A existat în cadrul Convenţiei o grupare care s-a împotrivit. Contestatarii spuneau că e un jaf să arunci banii pe fereastră. Că, dacă tot ai lichidat mineritul, forţa de muncă (cu salariile asigurate) ar putea fi reconvertită, de exemplu, la construirea unui drum european pe Valea Oltului, ori la recondiţionarea drumurilor de acces către Parâng sau Retezat etc. E o crimă să plăteşti nimicul! Soluţia „compensatelor” era, însă, atât de lipită de creierul guvernanţilor, încât alternativa a picat ca o măsea stricată. Azi, ea nu mai pare deloc absurdă. Dimpotrivă, decizia majorităţii a fost catastrofală.
Aşa se întâmplă în zilele noastre cu programul „Prima Casă”. Mă uit aiurit la autosatisfacţia guvernamentală. La băncile care-şi freacă lăbuţele. La dezvoltatorii care au înviat ca libărcile sub soarele cald al banului căzut din cer. Garanţia guvernamentală de 1,5 miliarde de euro nu a creat niciun loc de muncă. Repet: niciun loc de muncă. A omorât competiţia şi sănătatea mult visată a pieţei imobiliare. Apartamentele modeste urcă din nou, vertiginos, într-al nouălea cer al preţului. Mai grav, cei care achiziţionează două camere vor plăti până la sfârşitul vieţii un apartament care, de îndată ce lumea românească va reveni la normal, valorează numai jumătate! @N_
