Nu cred că bărbaţii nu au dreptul să plângă. Pe mine plânsul mă linişteşte şi mă purifică. Sâmbătă, când am aflat că Tatiana Stepa a murit, m-am simţit ca o fântână secată, căreia deodată îi nălucesc izvoarele în ochi. Am plâns cu capul în pumni şi am constatat că niciodată lacrimile mele nu au fost atât de sărate. Plângeam ocnă. Plângeam vieţaş. Simţeam că mi-a murit un copil, unul dintre cei mai dragi. Mi-ar fi cu neputinţă, în aceste zile de doliu, să scriu pamflete sau fabule. Transcriu bocete. Sistematizez deznădejdi. Refac imposibilul. Fac socoteala morţilor şi mă cutremur. Ei, mai tineri decât mine, au plecat dincolo, mai repede decât mine. Scriu acatiste pentru cei care nu mai sunt. Mă simt vinovat şi încredinţez lui Dumnezeu acest acatist pentru Cenaclul Flacăra, pentru ceea ce aş numi astăzi Cimitirul Flacăra. Ţine-i, Doamne, în mare mila ta pe Florian Pittiş, pe Anda Călugăreanu, pe Gil Ioniţă, pe Vali Sterian, pe Andrei Almaşi, pe Nicu Vladimir, pe Costas Caracostas, pe Constantin Gherghina, pe Niki Dinescu, pe Lorin Stănescu, pe Emilian Onciu, pe Gil Dobrică, pe Valeriu Penişoară, pe Nicu Enache, pe Constantin Dragomir, pe Vasile Mârcă-Bucovină, pe Marti Popescu şi pe atâţia încă, stinşi chiar şi în creierul meu. Şi, acum, Tatiana!

Printr-un efort conjugat, Tucă, Mandeal, Boc, i s-a dat marii cântăreţe dreptul de a-şi petrece ultimele licăriri ale vieţii şi primele ore ale morţii, înaintea plecării definitive în pământ, în holul Ateneului Român. Emoţionantă confirmare în moarte a vieţii de excepţie pe care a trăit-o Tatiana. A vieţii de excepţie prin suferinţa ei şi prin arta ei.

Un copil din popor. O fată de mineri din Valea sJiului. O fiinţă modestă în comportament şi supradotată în har, debutează la vârsta de 19 ani în Cenaclul Flacăra şi, după 27 de ani de slujire jertfelnică a muzicii şi poeziei, moare absur