Lacrimile-s multe, cuvintele sărace, acum, la despărţirea de Tatiana. Ileana şi Romulus Vulpescu vorbesc despre cea pe care au considerat-o copilul lor.
Jurnalul Naţional: Tatiana obişnuia să spună că Ileana şi Romulus Vulpescu sunt părinţii ei de Bucureşti. După ce părinţii ei naturali n-au mai fost, spunea că dumneavoastră sînteţi părinţii ei...
Ileana Vulpescu: Noi am considerat-o într-adevăr ca pe un copil al nostru. Era o fiinţă atît de deschisă pentru învăţătură... Rar am văzut un om atît de dispus să se informeze... N-ar fi scos un cuvînt fără să ştie exact că-l spune corect. Era o fiinţă remarcabilă ca inteligenţă, ca umor, de o demnitate, de o discreţie, de un curaj şi de un spirit de sacrificiu extraordinare...
Romulus Vulpescu: Ai zis "era"... Vorbim de ea la trecut... Ştiu, ştiu, ştiu, e îngrozitor şi asta mă înnebuneşte. E inevitabil... A spune despre ea acum "este" pare o glumă năroadă... Vorbim deja despre cineva care a fost şi care nu mai este, deşi este! Ea rămîne prin glas, prin tot ce spunea Ileana - demnitate, seriozitate, umor.
I.V.: Era de un perfecţionism rar, tot ce făcea voia să fie fără cusur. Cu cîtă grijă îşi pregătea fiecare spectacol! Dorea în permanenţă să-nveţe cîte ceva... În primul rînd, cred c-a fost cea mai bună elevă a vieţii. A învăţat să-ndure fără să crîcnească. În toată durerea de-acuma, am o mîngîiere: că ea, un copil de miner, născut în Valea Jiului, ajunge să-şi treacă ultimele clipe prin această lume acolo unde-a meritat, la Ateneul Român... Pentru mine asta e o mîngîiere şi o simt ca pe-o mîndrie personală. Viaţa a fost atît de crudă cu ea, tot timpul se ruga la Dumnezeu să nu moară ea înaintea părinţilor ei, pe care moartea ei i-ar fi distrus. Rugămintea asta Dumnezeu i-a ascultat-o. Cînd ştiam cît este de bolnavă, cînd o vedeam cum lua chitara aia care avea de trei ori
