Mircea Mihăieş: "Pe la începutul lui iunie, nişte indivizi cu picamăre au venit, au ciuruit placa de beton din faţa casei, şi-au strâns în tăcere sculele şi au plecat".
Vreo săptămână mai târziu, s-au întors. De data asta, erau şi mai bine echipaţi: instrumente de spart betonul de dimensiuni apreciabile, generator de energie, un şef de echipă, câţiva băgători de seamă.
Şeful şi-a rotit privirile atotştiutor, a rămas câteva secunde cu degetul în aer, după care a identificat fără să ezite zona care trebuia desfigurată. Masacrul a decurs impecabil - că doar suntem neîntrecuţi când e vorba să distrugem. În curând, în faţa casei s-a căscat un hău capabil să adăpostească vreo cinci boschetari. Unul din muncitori a coborât în groapă, a ciocănit în dreapta şi în stânga. A revenit la suprafaţă, plin de noroi şi cu o figură uluit-stupidă a spus: „Şefu’, aici nu e nimic!”.
Calm, individul-şef a ridicat din nou degetul şi a indicat un perimetru în betonul din faţa casei vecinului. Acelaşi rezultat, aceeaşi uimire derutată în vocea muncitorului din craterul de sub caladarâm: „Nici aici nu e nimic, şefu’!”. Pe chipul atotştiutorului nu s-a clintit un muşchi.
În tăcere, perfect organizaţi, muncitorii şi-au mutat calabalâcul cincizeci de metri mai la dreapta. Apoi alţi cincizeci de metri. În două zile, strada arăta precum palatul lui Saddam Hussein după bombardamentul american. Totul s-a desfăşurat însă paşnic, fără agitaţie, ca şi cum oamenii ar fi ştiut ce au de făcut. După cum am aflat curând, nu ştiau.
Era o echipă trimisă de distribuitorul E. ON Timişoara să identifice presupusele scurgeri de gaze. Nu le-au găsit nici până acum, la două luni de la începerea masivelor lucrări de mutilare a zonei. În schimb, toate străzile din jur poartă amprenta răfuielilor dintr-un război româno- român. Peticit ca vai de lume, as
