Un strănut, o durere pasageră de cap, un junghi intercostal... Pentru un ipohondru nu sunt suferinţe uşoare, pe care să le treacă cu vederea. El le transformă în suferinţe profunde, cu urmări exagerate. Pentru un ipohondru, palpitaţia este sinonimă cu boala cardiacă, ameţeala, însoţită de oboseală, îl trimite cu gândul la neoplasm, la leucemie.

Pentru a-şi confirma această teamă permanentă de boală, el merge la mulţi doctori şi solicită investigaţii amănunţite. Iar dacă nu este luat în serios şi i se refuză analizele solicitate, anxietatea lui se exacerbează.

"În lumea interioară a unui ipohondru are loc o adevărată revoluţie, un întreg scenariu simptomatologic, deşi în realitate nu există nici o disfuncţie, nici o tulburare organică. Aceste amplificări ale simptomelor sunt produse la nivelul subconştientului. Bolnavul închipuit, cum mai este numit ipohondrul, nu îşi propune în mod voit să se gândească la starea de rău sau să şi-o producă. Tensiunile, conflictele şi suferinţa sufletească sunt cele care îmbracă anumite simptome în afecţiuni organice", potrivit psihologului Ştefania Niţă, de la Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie din Bucureşti. Ipohondria este, aşadar, modul în care psihicul găseşte o soluţie de compromis în raport cu tensiunea şi conflictele interioare, devenite prea greu de suportat. Se produce astfel o detensionare: o persoană pune în corpul său tensiunile sufleteşti pe care nu le poate înţelege şi soluţiona.

Suferinţe sufleteşti

Ipohondria afectează în egală măsură femeile şi bărbaţii şi debutează de cele mai multe ori în jurul vârstei a doua. De cele mai multe ori, este declanşată de anumite contexte existenţiale: schimbări în cadrul relaţiilor de familie, intrarea la menopauză, posibile crize în cuplu, divorţ, decesul unor persoane apropiate ş.a.m.d. Criza existenţială din debutul vârstei