Revista 22, ca spaţiu deschis de dezbateri, îi invită şi pe alţi autori să se pronunţe pe aceeaşi temă, cu convingerea că gradul de maturitate atins de cultura română îngăduie pe deplin acest fapt. (Rodica Palade)

Despre superlativul absolut gol în arta românească contemporană

Acest text nu este un drept la replică faţă de atacurile imunde la adresa persoanei mele, apărute recent în presă (Ioan Groşan în Ziua, Ioan T. Morar în Academia Caţavencu etc.), în urma publicării articolului Fata Babei, din numărul 1.010 al revistei 22. La noi, calomnia şi delaţiunea nu sunt delicte, ci moravuri securiste intrate în reflex. Insultele au arătat însă până unde poate merge solidaritatea în rău şi în jos a unei lumi lumpenculturale logo-centrice, pentru care vizualul e un domeniu periferic de aplicare a aceluiaşi discurs umoral, literar, orb şi ineficace faţă de exigenţele de argumentare proprii artei. Complacerea în asemenea practici condamnă arta la o hermeneutică de serviciu, executată la cererea artistului, printre picături, de un prieten literat sau altul, care-şi rupe o bucăţică din mantia metaforică pentru a-l deghiza pe artist în erou cultural meteoric. Problema artei transpare tocmai din acest circuit vicios de prestaţii şi servicii, căci dependenţa de encomiastica literară (care nu-şi asumă nicio responsabilitate profesională prin elogiile pe care le emite) pune pe tapet inconsistenţa, inexistenţa chiar a interesului istoriei de artă serioase pentru această artă care se proclamă serioasă.

Cu excepţia unor publicaţii vanitoase, cu pagini lucioase şi multe şi cu texte opace şi scurte (extrase din apariţiile circumstanţiale în presă), nicio lucrare riguroasă şi semnificativă de istoria artei nu a fost dedicată lui Baba sau lui Vladimir Zamfirescu, lui Câlţia sau lui Ilfoveanu, nici chiar lui Bernea sau altora. Istoria artei noastre este devotată, în con