Citind volumul Constantin Noica în arhiva Securităţii (Humanitas, editat de Dora Mezdrea, cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu), mi-a venit în minte imediat sintagma „a treia închisoare“.

Este foarte justificat să pui sub semnul acesta, al unei detenţii în libertate, perioada care a urmat în viaţa filozofului român după ce a fost constrâns, între 1949 şi 1958, la domiciliu obligatoriu, la Câmpulung-Muscel, şi mai ales după ce a petrecut apoi şase ani (din douăzeci şi cinci) după gratii, în urma procesului Noica–Pillat. Nu vom relua detalii referitoare la acest proces, care a avut ca scop reducerea la tăcere a intelectualităţii româneşti, pentru că sunt deja cunoscute.

Volumul cuprinzând documente de arhivă, din 1965 până în 1978, nu reproduce decât o parte dintr-un imens dosar de urmărire al cărui „obiectiv“ a fost Constantin Noica. Motivele pentru care Securitatea a desfăşurat ani şi ani de zile forţe redutabile – umane şi tehnice – de supraveghere a filozofului sunt, în principal, articolele de tinereţe favorabile legionarilor şi apoi călătoriile în străinătate ale acestuia, din anii ‘70, în care i-a (re)întâlnit pe membrii marcanţi ai exilului românesc, de la Eliade la Cioran, de la Ionesco la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pentru a nu-i cita decât pe cei mai cunoscuţi. Cu alte cuvinte, argumentul Securităţii era că filozoful român este un inamic perpetuu al regimului, orice ar face. Mai mult, după ieşirea din închisoare, el începe să publice cărţi şi se ocupă chiar de o minişcoală de filozofie, având câţiva discipoli, potenţialul de risc destabilizator creştea, deci, în ochii aparatului de represiune.

Cum, după 20 de ani de la căderea comunismului, în România există încă mulţi nostalgici ai regimului şi destui foşti colaboraţionişti care, chiar dacă ar vrea, nu ar putea să nu ţină discursuri ambigue despre acea p