În economia de piaţă totul costă, totul are o valoare bănească, în funcţie de cerere şi ofertă. Aşa s-a ajuns ca funcţia de preşedinte al ţării să fie evaluată. A făcut-o Autoritatea Electorală Centrală care, pe baza unor studii aprofundate, a ajuns la concluzia că listele de semnături în favoarea unei candidaturi ar trebui însoţite şi de o taxă de participare la scrutin, în valoare de 300.000 de euro.

Există, deja, opinii pro şi contra. Pro sunt, în general, cei care se bazează în demersul lor pe forţa – organizatorică şi materială – a partidelor mari, puternice. Pentru acestea nu constituie o problemă nici semnăturile şi nici banii – cu atât mai mult pentru numărul lor - chiar dacă de ochii lumii se va protesta cu o jumătate de gură, în numele democraţiei şi a dreptului fundamental de a alege şi a fi ales.

Contra sunt ceilalţi. De regulă, veleitarii, care de-a lungul anilor au găsit în candidatura prezidenţială o portiţă spre notorietate şi spre alte avantaje pe care le oferă o campanie electorală. Aceştia nu-şi propun nici un moment să câştige fotoliul de la Cotroceni, doresc să apară doar în programele gratuite de la televiziunea publică.

Evoluţia conceptului de „candidat le preşedinţie” a fost una tipică pentru intervalul confuz pe care l-am traversat. În 1990, la primele alegeri pentru Cotroceni, doar trei candidaţi au reuşit să strângă numărul de semnături necesare, cel de-al treilea – Ion Raţiu - reuşind performanţa doar cu câteva ore înainte de încheierea înscrierilor. În 1992 numărul candidaţilor admişi s-a dublat, fiind prezent, pentru prima dată, şi un independnt – Mircea Druc. Patru ani mai târziu numărul candidaţilor a ajuns la 16, între care doi independenţi (popa Nuţu Anghelina şi generalul Nicolae Militaru) şi un candidat al... automobiliştilor! În 2000, doar 12 candidaţi, cu doi independenţi – Graţiela Bârlă ş