Atunci cand, brusc, problemele de fond ale unui domeniu de dezvoltare dintr-o societate sunt tratate ca manifestari ale unei crize acute, desi este vorba despre un proces angajat in durata lunga a istoriei, de acumulari si distilari ce nu au nimic de a face – ori numai prea putin – cu un context de mare actualitate si incandescenta, fiecare ins din societatea respectiva se cuvine sa devina prudent, sa incetineasca viteza reactiilor sale si sa analizeze cu reticenta si calm ceea ce i se propune ca o gogoasa infierbantata. Altminteri, consecintele pot deveni incalculabile si chiar ireversibile, macar in parte. Analizele critice intemeiate pe rapoarte de etapa insiruite in decurs de ani si decenii pot fi de ajutor, ca si prognozele ce leaga trecutul evaluat deja si necesitatile momentane de perspectivele tipului de parcurs la care se nazuieste. In mod normal, asa ar trebui sa se petreaca si in domeniul educatiei.
Aici problemele s-au acumulat de-a lungul anilor trecuti de la Revolutie, dar problema cea mare nu este atat incoerenta masurilor luate de la un ministeriat la altul, cum s-a sugerat prea adeseori, ci absenta unei corecte evaluari a strategiei de ansamblu a Romaniei in viitor. Repet ceea ce am intrebat si alta data: stie cineva in tara asta catre ce ne indreptam? si-a propus macar o singura persoana, in mod clar si coerent, sa gandeasca un parcurs pentru tara noastra? Cadrul integrarii europene si euroatlantice este cea mai buna optiune posibila, dar ramane numai un cadru ce trebuie umplut cu propriile propuneri, proiecte, realizari de etapa. Pana nu se dezbate cinstit, cu raspundere si loialitate, cu real interes fata de devenirea Romaniei si printr-un dialog ce va implica nu numai institutiile statului, ci si cetatenii, ONG-urile, bisericile, presa, oricine se simte chemat sa emita opinii si argumente, nu se vor putea obtine un plan strategi