Am povestit, în ziarul de ieri, în ce regim circulă trenurile spre mare. Şi am încheiat cu câteva concluzii matematice. Pe distanţa Bucureşti – Neptun (260 de kilometri), viteza medie cu care circulă rapidul – incluzând staţionările - este de 33,9 kilometri pe oră. De-a lungul litoralului, situaţie suprarealistă: între Constanţa şi Neptun (35 de kilometri), trenul face aproape trei ore, viteză medie 13 kilometri pe oră! Trecem peste aspectul caraghios al denumirii trenului: să-i spui rapid unei locomotive care-şi tractează vagoanele cu 13 kilometri pe oră este ca şi cum i-ai spune Speedy Gonzales unui melc. Dar nu putem trece peste aspectul banditesc al afacerii: călătorii plătesc supliment de viteză tocmai pentru că trenul este socotit rapid. Nu personal, nu accelerat, ci rapid. În realitate, de-a lungul litoralului, viteza de deplasare nu corespunde nici măcar unui tren personal. Banii încasaţi de CFR drept supliment de viteză pot fi contabilizaţi lesne la rubrica japcă. Japcă de stat.

Cu ani în urmă, într-un alt mandat al său de ministru al Transporturilor, Radu Berceanu a fost întrebat dacă e normal ca litoralul românesc să aibă o cale ferată cu o singură linie, şi aceea neelectrificată. Domnul ministru a făcut ochii mari: cum aşa? Nu ştia – şi părea sincer – că turismul de litoral se bazează pe un transport primitiv. Trenurile se aşteaptă în staţii unul pe altul, căci – logic - nu pot circula pe aceeaşi linie, în sensuri diferite. Fizica spune că, inevitabil, ele s-ar ciocni. E ca şi cum maşinile ar circula pe o şosea cu o singură bandă, iar din când în când, la refugii, s-ar opri ca să le facă loc celor din sens opus.

I-am recomandat atunci domnului Berceanu să abandoneze limuzina pentru o zi, să urce în trenul de Mangalia, iar la finalul călătoriei să tragă concluziile. A promis că aşa va face. Ei bine, se pare că a rămas la stadiul