Ehei, ce parfum aveau verile de altădată! Venea de departe din câmp parfumul acestora şi ne trăgea de mânecă, şoptindu-ne: Hai! Soarele, şi el doar un copil, se sălta pe vârful picioarelor ca să se uite pe geam în odaia în care dormeam. Săream iute din pat şi la fel ca mine făceau şi ceilalţi. Oare cum putea să privească soarele prin mai multe ferestre în acelaşi timp? Dar nu ne treziserăm atât de devreme ca să căutăm răspuns la această întrebare. Era treaba lui cum.

Treaba noastră era să o luăm prin spatele cazanului de ţuică (l-au lichidat, nemernicii, după Revoluţie, însă nu ca măsură de eradicare a beţiei, ci a poveştilor din jurul lui, căci beţia a rămas, înflorind chiar, în timp ce poveştile au dispărut), coboram în Valea Adâncă (adâncă pe naiba! Era o glumă a pământului care se lăsase niţeluş în jos, poate că-l dureau picioarele), după care urcam Dealul Duduitei (o spinare de bivol pe care cineva plantase o vie şi un pâlc de salcâmi) şi, gata, începea câmpul.

Adică o apă verde ale cărei maluri albăstrii nu puteau fi niciodată atinse cu mâna. Noi tot încercam să ajungem la ele, dar malurile se îndepărtau. Mai târziu am înţeles că li se spune orizonturi. Era treaba lor de ce le spunea aşa. Treaba noastră era să ne uităm chiorâş la soare, că se tot ţinea după noi şi mai şi crescuse între timp. Dacă nu grăbeam pasul, putea să ne ajungă din urmă, şi nu oricum, ci, tot crescând, în chip de băiat mare, mai mare decât noi, iar băieţii aceştia nu uitau să ne tragă câteva scatoalce când ne întâlneau. Ne-am pomenit după vreo jumătate de oră cam prin dreptul casei tractoarelor. Ce chestie! Tractoarele aveau pe vremea aceea, la fel ca oamenii, o casă a lor. Dar nu fiecare câte una, ci toate la un loc.

Erau pe acolo fel de fel de rulmenţi, cutiuţe şi şuruburi; încăpeau în buzunare, dar casa tractoarelor avea un paznic care le păzea. Şi ac