Dacă într-o limbă apar mereu cuvinte noi şi utilizări diferite ale celor vechi, ceea ce face dintr-un dicţionar un teren în continuă mişcare, într-o literatură variabilele sunt şi mai multe.
Nu numai că înregistrăm scriitori noi, dar apar, într-un ritm susţinut, cărţi ale miilor de autori contemporani, de regulă extrem de productivi, pe o piaţă care a explodat după '89.
Cine poate controla fenomenul? Ce colectiv poate stăpâni şi reordona critic acest perpetuum mobile în sferă literară? Un dicţionar literar exhaustiv, care să-i grupeze pe toţi scri itorii români, cu întreaga lor operă, ar putea părea ceva de domeniul fabulosului.
Printr-un efort impresionant de cercetare, diferitele colective care şi-au transmis ştafeta realizării „Dicţionarului General al Literaturii Române” au dovedit, finalmente, că se poate.
Ultimul volum a apărut la Editura Univers Enciclopedic. Chiar şi cu inegalităţi valorice, lacune şi alte posibile carenţe de neevitat într-o asemenea muncă de atotcuprindere, DGLR copleşeşte. Substanţa istorică şi masivitatea materialului documentar nu se regăsesc în nicio altă lucrare de profil apărută la noi.
Mult-chinuitul DSR, un excelent instrument de lucru, este în mod asumat selectiv. Dacă DSR e vârful aisbergului şi etajul onorabilităţii canonice, DGLR este... însăşi cultura noastră de literatori, cu individualităţi şi producători mimetici, cu reviste de tradiţie şi efemeride publicistice, cu tot ceea ce formează sistemul literaturii române de la origini şi până în 2003.
Performanţa aceasta de amplitudine nu va mai putea fi depăşită printr-o altă întreprindere similară. Iniţiatorul acestui proiect monumental şi coordonatorul general al Dicţionarului a scris în repetate rânduri despre „adamismul românesc”.
În absenţa faptelor, discursul despre netemeinicia român
