A fi blocat în tranziţie e a te mişca nesigur între forme fără fond şi un fond fără forme. Ca şi repertoriul „momentelor” şi al comediilor lui Caragiale, teoria maioresciană a „formelor fără fond” pare să ne urmărească în eternitate. Ceea ce începuse prin a fi o descriere, un diagnostic de etapă a devenit un fel de stigmat. Nu mai putem scăpa de simptomele bolii diagnosticate, ne mişcăm mereu în penumbrele ei. Era inevitabil să ne consolidăm ca stat modern, adoptând mai întâi forme ale modernităţii, pentru care nu aveam încă substanţă. Substanţa, „fondul” urmau să apară mai târziu. Dar părem să fi încremenit într-o indefinită aşteptare a fondului, cultivând inerţial forme goale.

De la o vreme însă, am impresia că în definiţia „specificului” autohton trebuie să includem şi o maladie simetrică, o patologie răsturnată: nu avem doar forme fără fond; am ajuns să avem şi fond fără forme. Adică avem substanţa necesară pentru a obţine o performanţă onorabilă, dar suntem incapabili să dăm acestei substanţe o structură eficientă, o articulaţie decentă, un mod de manifestare competitiv. Avem marfă, dar n-avem ambalaj. Avem „baza materială”, dar nu ştim să-i adăugăm suprastructura instituţională necesară. Din această cauză, suntem incapabili să trecem de la latenţă la act, să depăşim stadiul beneficiilor potenţiale.

Exemplele sunt „legiune”. Unele sunt pe buzele tuturor. Dispunem, de pildă, cu siguranţă, de un remarcabil „fond” turistic, dar nu suntem în stare să-l punem în forme prizabile, formele însemnând, în acest caz, servicii: de la şosele şi hoteluri la – vorba preşedintelui – ospătari stilaţi şi closete civilizate. Avem un „tradiţional” fond de ospitalitate, dar ospitalitatea noastră poate căpăta „forme” stingheritoare: păcălirea musafirului, lipsa de grijă pentru confortul lui, lăudăroşenia infantilă.

Avem un „fond” creştin preţ