Din nefericire, FMI nu ne poate împrumuta speranţă şi nici nu poate acoperi iresponsabilitatea elitelor româneşti. În cei mai grei ani ai tranziţiei, care au marcat profund mandatul Convenţiei Democratice la conducerea României, a intrat în folclor expresia „luminiţa de la capătul tunelului“. Premierul Victor Ciorbea rostea aceste vorbe cu o încrâncenare disperată încercând poate să se convingă în primul rând pe el însuşi că măsurile dureroase şi nepopulare pe care trebuia să le ia vor duce la scoaterea ţării din marasm.

România a trecut atunci pe lângă faliment: datorii externe cu scadenţă pe termen scurt, un sistem bancar devalizat, o economie de stat din care se fura ca în codru, o majoritate politică fragilă şi turbulentă. Victor Ciorbea nu a mai prins să vadă ca prim-ministru ieşirea din tunel. Nici Radu Vasile. Mugur Isărescu a reuşit, în 2000,  primul an de creştere economică după trei ani negri. Neliniştile sociale şi teribila mineriadă a lui Miron Cozma care a fost la un pas să aducă din nou teroarea în Bucureşti nu au deturnat România din drumul spre „luminiţa de la capătul tunelului“.

În ciuda greşelilor, incompetenţei, a laşităţii unora dintre cei de la guvernare, a comploturilor, atunci am găsit calea, pentru că majoritatea populaţiei a înţeles că altfel nu se poate. CDR a avut în primul rând un proiect care a mobilizat societatea şi elitele intelectuale: desprinderea de fesenism, intrarea în Europa, construirea statului de drept.

Astăzi, FMI ne plăteşte pensiile şi salariile. Banii de la Washington ne  scot de sub spectrul falimentului. Fondul acceptă să susţină un deficit bugetar uriaş, ca măsură excepţională în vremuri excepţionale. Dar în acest moment, românilor nu li se mai propune niciun proiect, nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru măsuri capabile cu adevărat să schimbe ecuaţia economică a ţării. Există p