E practic oficial faptul că recesiunea care afectează România e mult mai gravă decât cea prevăzută şi că ea începe să se încadreze în ceea ce s-ar putea numi "scenariul cel mai rău", varianta pe care analiştii o iau în calcul, de regulă, numai teoretic, pentru poziţionarea coerentă a diferitelor strategii.
Într-o astfel de situaţie specială, e nevoie de măsuri speciale. Nu mă refer doar la măsuri ce ţin strict de zona economico-financiară. E nevoie şi de o atmosferă socială pozitivă, favorabilă, în care ar urma să fie aplicate aceste măsuri. Ele pot avea efect doar dacă România e ferită de convulsii, de fenomene de pauperizare gravă şi, nu în ultimul rând, în condiţiile în care cei conduşi mai au încredere în cei care conduc. Şi mai au o speranţă. Numai acest lucru poate asigura stabilitate atunci când economia pare să o fi luat razna. Când salariaţii se împrumută de la FMI pentru a-şi da salarii. Bani pe care tot ei îi vor rambursa mai târziu.
Cred că suntem departe de drumul corect, din acest punct de vedere. Pentru că lipsesc două elemente-cheie. Pe de o parte, administraţia centrală pare lipsită de autoritate. Premierul cere de luni şi luni aceleaşi măsuri inutile. Şi oricum nici măcar ele nu sunt aplicate de cineva. Funcţionarii publici nu se mai gândesc decât la listele de reducere de personal. Mai mult, Emil Boc pare mai interesat să verifice voinţa politică a altora - partide, grupuri parlamentare - decât să urmărească eficienţa măsurilor Guvernului în plan economic.
Pasiunea ştiinţifică şi poate un gând ascuns al premierului (poate şi al celui care îl îndrumă de la Cotroceni) pun în pericol acum substanţa reformei din învăţământ. Cine se mai încurcă însa în amănunte?
În al doilea rând, se dizolvă din ce în ce mai mult ideea de solidaritate între cei care conduc şi cei conduşi. Problemele celor două segmente par
