De-a lungul primelor cinci ediţii şi pînă la conferinţa de presă pentru ediţia a şasea, am păstrat tonusul unei autosugestii pozitive şi chiar partizane faţă de ceea ce prefer să prescurtez (ca în cazul consacrat al TIFF-ului de la Cluj) cu iniţiale englezeşti: IIFF Anonimul (International Independent Film Festival). Nu de alta, dar traducerea românească (Festivalul Internaţional de Film Independent), cu afişarea mecanică a iniţialelor FIFI, se pretează la ironia deplasată care mi-a ajuns la urechi, cu trimiteri nominale ireverenţioase: „Fifi cinefila“. Contam pe perpetuarea sau redescoperirea vocaţiilor enunţate la Clubul Prometheus în 2004, atît oral, cît şi în textul semnat de Sorin Marin, preşedintele fundaţiei, în care era citată la loc de frunte revista Observator cultural, mai mult decît ca partener media, în cadrul unui parteneriat de lucru public-privat. Imaginasem şi am pus în titlul articolului despre prima ediţie schiţa unei ontogenii a instituţiei festivalurilor de film profesioniste şi autonome din România, în care DaKINO ar fi fost precursor, TIFF-ul de la Cluj, pionier, iar IIFF Anonimul, adevăratul fondator. Fiindcă era primul care situa decis competiţia pe primul plan, fără a o limita la filmele de gen sau de debut, implicînd egal toate categoriile de pelicule, inclusiv şi distinct filmul documentar. Iar Satul Filmului, construit la Sfîntu Gheorghe (din Deltă), se profila, în unicitatea sa, ca locul optim de întîlnire şi dialog al profesioniştilor de vîrf ai regiei şi criticii de film – virtuală replică românească la un Oberhausen, unde a fost elaborat, în 1963, Manifestul Noului Film German. Dar „problemele“ au început să apară încă de la ediţia a doua, cînd Moartea domnului Lăzărescu a fost ignorat la înscrierea în concurs, directoarea festivalului, Miruna Micu-Berescu, invocînd un veto de la distanţă al unei partenere de ocazie de prin Or