Săptămâna trecută, Banca Naţională a României a operat o nouă reducere a rezervelor minime obligatorii. Băncile au acces acum la aceşti bani, iar statul se va bucura de ei ca ursul la borcanul cu miere. O economie în contracţie, un mediu de afaceri reticent, pe drept cuvânt în actualul context, în strategiile investiţionale şi o populaţie supraîndatorată nu pot absorbi respectivele sume. O va face statul, care practică politica sacului fără fund. Băncile se bucură, la rândul lor, că pot împrumuta aceşti bani - cu randamente superioare decât cele oferite de BNR - unei entităţi despre care se spune că nu poate da faliment. Totdeauna, gândesc bancherii, statul va găsi ceva de vândut, un monopol de încredinţat, resurse lăsate spre exploatare, fără a mai vorbi de varianta supraimpozitării populaţiei şi firmelor autohtone.
În anii de boom ai creditului, banca centrală a aplicat, într-un mod pe care îl putem aprecia drept corect, o politică anticiclică, limitând întrucâtva, prin aceste rezerve minime obligatorii ridicate, dezmăţul (pentru că refuzăm să îi spunem petrecere) împrumuturilor de consum şi ipotecare din piaţa românească. „Euroii“ aduşi de băncile româneşti cu capital străin în România au inundat în mod inflaţionist piaţa locală, incapabilă să absoarbă organic aceste fluxuri de capital. Acestea au fost implicit direcţionate căre piaţa imobiliară, unde a fost inflamată cea mai mare bulă speculativă din istoria României, dar şi către consumul nesustenabil al produselor din import. Băncile se plângeau în acei ani de politica „abuzivă“ a BNR, care îi constrângea în activitatea lor de implementare a capitalismului pe acest pământ. Acum, trezindu-se pe portofolii de credite nu prea îmbucurătoare în noua conjunctură economică, băncile şi-au reamintit de acele rezerve.
Presiunile de eliberare a acestora au fost deosebit de ridicate şi, în urma acordului de
