În 2005, George Banu scria despre una dintre cele mai controversate şi înnoitoare ediţii ale Festivalului de la Avignon că anunţă schimbări necesare în teatru. Vorbea despre "sindromul unui Avignon revoltat. Cel al unei lumi bubuind în adîncuri, pe care trebuie să o auzim. Să nu fim surzi!". Ceea ce era latent în 2005 a ieşit cu totul la suprafaţă anul acesta. Au fost spectacole-lectură cu interviuri cu muncitori din uzinele care s-au închis în Franţa. Au fost piese despre muezzini şi cum se adaptează la viaţa modernă. Au fost spectacole despre Legiunea Străină, despre războiul civil din Congo, despre exilaţii din Cecenia, din Brazilia, din Rwanda, din Chile. A fost un spectacol de dans inspirat de Apocalipsa Sfîntului Ioan. E un sentiment de sfîrşit de lume care pluteşte aici.
Nu poate fi altfel pentru că Festivalul a rămas fidel asumării de riscuri, confruntării fără menajamente cu cele mai crude realităţi contemporane. În 2005 se punea o întrebare artei, pe care George Banu o rezuma astfel: "În faţa unei realităţi dislocate trebuie purces, în mod iluzoriu, la recompunerea întregului, sau ea trebuie asumată ca atare?". După experienţa lagărelor de concentrare şi a măcelurilor din războaiele civile din secolul al XX-lea, toate ideologiile şi utopiile care dădeau coerenţă lumii vechi deveneau inacceptabile. Nu mai existau soluţii pentru a recompune întregul. Sau aşa se credea. Cînd o lume se sfîrşeşte, printre ruine se zăresc semnele unei lumi noi. Pentru prima dată anul acesta se discută despre întoarcerea naraţiunii ca o posibilitate de a consola epoca noastră.
Artiştii îşi asumă din nou riscul de a povesti. Artistul asociat în 2009 este Wajdi Mouawad, scriitor şi regizor de origine libaneză care trăieşte în Canada. A cunoscut şi exilul şi războiul civil. Întrebările şi le pune, în primul rînd, sieşi: "Priveşte-mă: născut în Liban ca să cunosc apoi
