Horia-Roman Patapievici: „Un articol judicios al lui Mihail Neamţu („Băsescofobia”) a trecut neobservat, în ciuda faptului că avea tot ce îi trebuia pentru a fi remarcat: argument, informaţie (interpretată), pertinenţă. Sursa: Codrin Prisecaru

Fireşte, a trecut neobservat tocmai pentru că avea argument, informaţie şi pertinenţă - adică exact însuşirile care stârnesc azi unanimitatea dezaprobării, din partea celor care şi-au făcut din descotorosirea de ele instrumentul de luptă al unui nou tip de jurnalism - jurnalismul carnasier.

Alături de acest motiv mai este însă unul, mai grav: consensul urii. Pe nesimţite, presa noastră s-a lăsat contaminată de ură. Consensul urii a devenit atmosfera morală dominantă a spaţiului nostru public şi principalul criteriu atât al solidarizării celor de-un fel (băsescofobii), cât şi al identificării ţapilor ispăşitori (intelectualii lui Băsescu).

Acestui consens îi datorăm atât josnicia atacurilor, pe care o vedem la lucru în aproape toate dezbaterile de la televiziuni, cât şi abandonarea oricărui standard de corectitudine jurnalistică, ce face ca falsificarea, ignorarea ori distorsionarea faptelor să nu stârnească nicio reacţie (în afara aceleia de a răspunde printr- o falsificare şi mai mare). Am intrat pe o spirală vertiginoasă a răului.

Frapat de această spirală a răului, Mihail Neamţu a încercat să o explice. A numit- o „băsescofobie”, pentru că totul se învârte în jurul atitudinii faţă de Traian Băsescu, şi a descris-o ca pe o fixaţie care a degenerat într-un soi de „religie sezonieră”. Apoi a construit un argument disociativ, prin care a fixat o tipologie a fanatismului anti-Băsescu, ca să explice atât fixaţia, cât şi tenacitatea ei.

Aş completa analiza sa cu un comentariu referitor la ură. (Comentariul meu nu se referă la cei care au obiecţii la politica lui Traian