În teorie, ar trebui să ne fie mai uşor să stabilim limitările nelegitime ale libertăţii de exprimare, mai ales că foarte multe dictaturi au făcut tranziţia la democraţie în ultimele decenii. Standardele sînt clare: instigările la infracţiuni trebuie privite ca infracţiuni, dar, în rest, discursul ofensator trebuie reglementat prin încurajarea dialogului " în media prin organisme de reglementare a eticii profesionale sau în tribunale civile.
Dar, în practică, vedem un trend punitiv, care introduce noi interdicţii ale libertăţii de exprimare în codurile penale naţionale, şi asta în ciuda progreselor în legislaţia internaţională pentru de-criminalizarea abuzurilor contra onoarei şi demnităţii.
Unul dintre "delictele la modă" este defăimarea istoriei " comisă fie prin punerea la îndoială a unor naraţiuni istorice în unele ţări, fie prin apărarea lor în altele. În Turcia, folosirea cuvîntului "genocid" pentru descrierea masacrului armenilor din 1915 este pedepsită, în timp ce în Elveţia un politician turc a fost pus sub acuzare pentru că a numit folosirea termenului "genocid" o "minciună internaţională". Dar aşa-zisa defăimare religioasă a dat naştere unui curent chiar mai periculos şi restrictiv la nivel mondial. Pe 26 martie, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat o rezoluţie pentru condamnarea "defăimării religiilor" ca o încălcare a drepturilor omului, în ciuda unor temeri larg răspîndite că ar putea fi folosită pentru a justifica îngrădirea libertăţii de exprimare. Consiliul a adoptat textul propus de Pakistan în numele statelor islamice cu 23 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă şi 13 abţineri. Rezoluţia "Combaterea ofensei religioase" a fost adoptată, revizuită şi adoptată din nou, în fiecare an, începînd din 1999, mai puţin în 2006, în Consiliul ONU pentru Drepturile Omului şi predecesorul său, Comisia ONU pentru Drepturile Omului. Rez
