Primul contact
"Dacă eram cu o femeie, puneam metronomul la capul patului şi o ţineam aşa 45 de minute." Mă priveşte galeş, de efect. Studiază terenul. Are o frizură incredibil de corectă, mîndru de firele lui albe care i se iţesc dintre negre pentru a-i da o alură argitantă. E Mitică. Îmbătrînit, trecut peste ultimele două decenii de obositoare tranziţie. Pensionar, schimbîndu-şi de ceva vreme cămaşa scrobită cu mîneci scurte pe un tricou polo plăsticos, dar curăţel şi foarte şic.
Aştept cîteva secunde. Verbiajul continuă. Îmi povesteşte despre tabere de vară ale tinerilor fotbalişti, de pe vremea comuniştilor, la care pusese şi el osu’. Acolo l-a cunoscut pe Cornel Dinu, care era un ţînc pe vreme aia, "ambiţios, domle, da’ băiat de gaşcă". Îmi povesteşte cum el bea cel puţin un şpriţ pe zi, de 45 de ani, dar că ficatul lui e încă valid, nu de gîscă. Stă bine şi cu stomacul, doar cu tensiunea are ceva probleme. Dar e atent cu medicaţia, şi merge la doctor de întreţinere. Mitică e rasist cu moderaţie. Ştie să se poarte cu ţiganii, pe care-i bine să-i ţii la distanţă, dar în limitele omeniei. Pentru că-i Rapidist, chiar dacă ţine şi cu Steaua din cînd în cînd, la meciurile mari. Mitică regretă vechiul Bucureşti, dar mai ales terasele " Lido-ul, Cina, dar şi birtu’ de pe Vasile Lascăr, unde pînă prin ’98 şi-a băut şpriţurile în garaju’ de sub bolta de vie, numai că acum au făcut acolo o bancă, şi totul s-a scumpit peste măsură. "Dar viaţa nu e numai o înşiruire de mărgeanuri, mai ai şi piatră ponce pe alocuri" " îmi spune Mitică, făcîndu-mi cu ochiul. Într-o de-abia schiţată ploconeală, că doar e la vreun fel de doctor, ce mai.
Eu să-l examinez?
Cine e Mitică? Fă-i şi tu un profil psihologic, mi s-a spus, că vrem să vedem dacă a mai supravieţuit. Eram sceptic că Mitică, adevăratul Mitică, fiul lui Mitică şi nepotul lui Mitică, mai trăieşte.
