Loialitatea, fidelitatea, slujirea necondiţionată a memoriei unui mare om sunt exagerări ale nevoii de bine, de stabilitate şi, la urma-urmei, de normalitate, care, într-un climat social viciat, par neajunsuri ale firii. Într-o lume a trădării şi a inconstanţei afective, fidelitatea faţă de o idee e la jumătatea distanţei dintre slăbiciune şi sindrom.

Caricaturistul şi omul de mare cultură Ion Barbu stăruie, de decenii, la instituţionalizarea, pe palierul valorilor naţionale, a creaţiei literare şi a memorialisticii lui I.D. Sârbu. Nu cunosc un alt român care să-şi fi făcut din cinstirea unui vecin - fiindcă I.D. Sârbu e, ca şi Ion Barbu, cetăţean al Petrilei - un scop pentru toată viaţa. Ion Barbu lucrează la monumentul de sentiment şi preţuire al romancierului întocmai unui dedicat mistic, ţinându-şi propria-i operă în al doilea plan. Ion Barbu editează scrierile lui I.D. Sârbu, îngrijeşte de familie, îi dedică scriitorului festivaluri artistice, îi ilustrează opiniile despre artă şi viaţă, îi alcătuieşte selecţii de aforisme şi citate de ţinut minte, a făcut o fundaţie, un jurnal, a creat un premiu naţional I.D. Sârbu, practic a constituit un complet al mijloacelor artistice în uz şi neconvenţionale, prin care amintirea unui om de seamă poate fi pusă în relaţie cu realitatea culturală şi politică imediată. Nici Muzeul Literaturii Române, nici alte întreprinderi româneşti ale spiritualităţii nu pot rivaliza, în devotament, ingeniozitate şi iubire pentru subiect cu Ion Barbu. Uneori, această îndârjire evlavioasă mă sperie, pentru că mă obligă să-mi compar simţămintele cu ale sale şi să mă descopăr plin de pauze. Nu cunosc un al doilea om de acţiune în cultură care să fi investit, cu o ardoare comparabilă cu a lui Ion Barbu, din banii familiei şi din câştigul pe antologiile de caricaturi pe misiuni închinate gloriei lui I.D. Sârbu. Mă întreb chiar dacă ene