În mod tradiţional, FMI a fost văzut ca o organizaţie internaţională superobsedată de stabilitatea monetară, de echilibrarea balanţelor de plăţi. Şi nu este nimic rău în aceasta, întrucît o inflaţie mică şi îndatorarea cumpătată însoţesc o stare bună a economiei, pe termen lung. Dar cum se spune, "diavolul este în detalii". FMI a avut adesea o prezenţă de împrumutător de ultimă instanţă, ceea ce este de salutat cînd accesul la pieţe financiare este limitat sau imposibil. Dar nu automat reţetele preconizate au fost adecvate. Una dintre cauzele eşecurilor în programe de stabilizare poate fi pusă în relaţie cu "monetarismul global", care decurge din credinţa că pieţe financiare interconectate funcţionează bine, cu virtuţi sporite dacă sînt globale, că ajustările sînt relativ facile (cu costuri suportabile). Această supoziţie stă la originea deschiderii conturilor de capital, care a fost promovată de către FMI cu fervoare pînă către finele deceniului trecut. După marea criză din Asia s-a înţeles că o deschidere prematură a contului de capital poate provoca dezastre economice. Poziţia FMI s-a schimbat după acel moment şi este de remarcat că în anii cînd România a negociat aderarea la UE experţii FMI au fost alături de partea română în a pleda o deschidere graduală a contului de capital. Cerberul implacabil a fost însă la Bruxelles...

Criza financiară actuală a dat lovituri decisive fundamentelor monetarismului global, unor repere ale viziunii "tradiţionale" a FMI. Ipoteza funcţionării eficiente a pieţelor (financiare), aşa cum este datorată lui Eugene Fama şi altor economişti de la Universitatea din Chicago, este pusă la îndoială. Tezele lui Keynes (întărite de discipolul său Hyman Minsky) sînt resuscitate. Dar ele sînt readuse în actualitate din motive în principal pragmatice. Mai mult sau mai puţin, guvernele ţărilor cu pondere în economia mondială practică p