…domnule, toata lumea are pitici. Unii-s mai mari, altii mai mici, unii mai tineri, altii mai harsaiti in rele, unii se prezinta in grup, altii-s precum lupii singurateci. Un pitic poate fi un om care te obsedeaza sau o idee. Exista pitici filosofici si pitici religiosi, pitici sexuali si pititi politici, s.a.m.d. Pana aici nimic nou.
Pitici au fost, pitici sunt inca si-or fi cat neamul romanesc. Piticii nu poate fi distrusi, n-ar rost sa ne furam singuri caciula. Pot fi, insa, sublimati. Pot fi scosi la lumina zilei, aratati cu degetul, recunoscuti ca atare sine ira et studio, si inhamati la o treaba folositoare (ceva de genul luptei patimilor cu alte patimi, sau de redirectionarea furiei impotriva furiei).
Problema – marea problema – intervine in clipa in care acesti pitici sunt bagati in seama, mangaiati pe crestet si ajutati sa se faca mari. Problema apare in clipa in care iti decupezi piticii si-i vari in sertar, unde ii mangai pe ascuns, cu stangacia adolescentului care se deda la practici rusinoase. Pentru ca piticii din asta se hranesc – din mangaieri ascunse. Un pitic nu poate fi negat. Negat, se face mare si tare. Mare si tare fiind, piticul pune piciorul in prag si te vara el pe tine in vreun sertar al istoriei. Piticul incepe sa-ti decupeze parti din creier.
Pana la urma, si asta e doar problema posedatului de pitici (ca de posesor al piticilor sau, mai rau, stapan al piticilor, nu poate fi vorba). Lucrurile se agraveaza, insa, exponential in clipa in care posedatul de pitici detine o functie de raspundere – oricare. Pentru ca atunci piticii inceteaza a mai fi o problema personala, transformandu-se intr-una colectiva. Nu poti face politica exclusiv cu pitici, dupa cum nu poti face mass media – asta pentru a da doar doua exemple. Pentru ca atunci piticii fac politica si piticii fac mass media. Tu stai aruncat intr-un sertar, rozandu-ti,
