Opţiuni prea multe nu existau pentru adolescenţii din oraşul Mangalia sau din localităţile învecinate în 1989. Ca şi până atunci, cel mai sigur loc în care puteau învăţa după ce terminau şcoala generală era Liceul Industrial nr. 1 Mangalia.
De aici ieşeau muncitori în Şantierul Naval. Locul de muncă era foarte sigur. Ştiau totuşi că-şi vor petrece acolo tot restul vieţii. "Dacă apucai să intri la liceu aici, ştiai că nu mai ai cale de întoarcere. Deveneai sclavul pe viaţă al şantierului. Munca în şantier începea practic din prima zi de şcoală, pentru că trebuia să facem practica în câmpul muncii, dar nu se termina în ultima zi, pentru că tocmai atunci începea cu adevărat. Mai departe, familia sau viaţa personală era un fel de prelungire a muncii pe şantier.
De acolo veneau bani mulţi, adică peste 2.000 de lei pe lună, şi puteam ajunge până la 5.000. Şantierul ne dădea casă, masă, uneori şi nevastă, dacă nu cumva şi copii", îşi aminteşte, cu mult umor, Laurenţiu Dumitru, unul dintre miile de foşti absolvenţi ai Liceului Industrial nr. 1 din Mangalia.
Acolo veneau să înveţe mii de elevi în fiecare an. Veneau din toată ţara, nu doar din oraş şi din împrejurimi, pentru că liceul le asigura cazare în cămine, trei mese pe zi la cantină, apoi cinci ani de muncă pe şantier prin contractul semnat cu şcoala încă de la înscriere. În continuare, aveau cazare în cămine de nefamilişti, masa asigurată la cantina şantierului, iar tinerii căsătoriţi - apartamente în Mangalia.
"Erau foarte mulţi elevi. În jur de 3.000-3.500 în fiecare an. Se mânca în trei schimburi la cantină, capacitatea acesteia fiind de 1.000 de locuri. Aveam câte trei dirigenţii, îmi amintesc şi acum, M1, M2, M3", explică ing. Camelia Boboc, profesoară de mecanică a liceului în anul 1989, actuală directoare a aceleiaşi unităţi de învăţământ, numită astăzi Grupul Şcol
