Zeci de mii de ţigani care, în urmă cu ani buni, şi-au abandonat bordeiele sărăcăcioase încropite în România, prin judeţele Teleorman, Ialomiţa şi Buzău, au descoperit, în inima Spaniei, că se poate trăi şi altfel decât din furtişaguri, cu poliţia mereu pe urme. În timp ce, pentru a supravieţui, ţiganii “înregimentaţi” în aşezări vremelnice şi insalubre muncesc, cât e ziua de lungă, sub razele unui soar Zeci de mii de ţigani care, în urmă cu ani buni, şi-au abandonat bordeiele sărăcăcioase încropite în România, prin judeţele Teleorman, Ialomiţa şi Buzău, au descoperit, în inima Spaniei, că se poate trăi şi altfel decât din furtişaguri, cu poliţia mereu pe urme. În timp ce, pentru a supravieţui, ţiganii “înregimentaţi” în aşezări vremelnice şi insalubre muncesc, cât e ziua de lungă, sub razele unui soar

Zeci de mii de ţigani care, în urmă cu ani buni, şi-au abandonat bordeiele sărăcăcioase încropite în România, prin judeţele Teleorman, Ialomiţa şi Buzău, au descoperit, în inima Spaniei, că se poate trăi şi altfel decât din furtişaguri, cu poliţia mereu pe urme. În timp ce, pentru a supravieţui, ţiganii “înregimentaţi” în aşezări vremelnice şi insalubre muncesc, cât e ziua de lungă, sub razele unui soare arzător, la cules de usturoi, casele din ţară le sunt, culmea ironiei, prădate de alţi ţigani.

Colonia ţiganilor strămutaţi, cu puradei şi pirande, la margine de Albacete, capitala provinciei Castilia de la Mancha, îşi duce zilele, undeva, la 200 de kilometri de Madrid, într-o tabără pierdută între câmpurile de usturoi ce se lăţesc aici.

Un “întreprinzător” spaniol a simţit afacerea şi a ridicat în localitatea La Herrera o aşezare din cartoane, cârpe, ceva beton şi tablă care, sub bătaia soarelui mediteraneean, se transformă într-un imens cuptor în care se coc zeci de mii de suflete. Nu mai puţin de 35.000, poate 40.000 în plin sezon agricol.

«Ne sp