Asemeni gloatei pestriţe plecate să cucerească vestul sălbatic al continentului american, pe şantierele declarate "ale tineretului" au mers ţărani, muncitori, elevi şi studenţi, femei şi bărbaţi, oameni sărmani alungaţi de-acasă de sărăcie, adolescenţi mânaţi de gustul aventurii. Fiecare a perceput şi a transmis mai departe experienţa şantierului în funcţie de ce lăsaseră acasă. Pentru unii, obişnuiţi cu un minimum de confort, condiţiile de "baracament", după cum se numeau spaţiile de dormit, erau iadul pe pământ.
În vara lui 1948, scriitoarea Lucia Demetrius a răspuns chemării Uniunii Scriitorilor, Artiştilor şi Ziariştilor şi a plecat "în documentare" la Salva Vişeu. Era perioada când scriitorilor li se cerea să-şi găsească subiectele "în viaţă", să reflecte în opere noile realităţi. Călătorind cu clasa a III-a şi schimbând mai multe trenuri, drumul din Bucureşti până-n Maramureş a durat două zile şi două nopţi. La destinaţie, grupul format din "tovarăşii artişti" a ajuns noaptea. Scriitoarea Lucia Demetrius a fost impresionată de o brigadă formată majoritar din prostituate aduse din toate colţurile ţării, episod relatat în memoriile sale.
"Am ajuns noaptea la punctul de destinaţie, bărbaţii au fost duşi cu un camion la un grup de bărbaţi, noi, femeile la un alt punct al şantierului, singurul în care lucrau fete. Cum am ajuns după ora culcării, am fost înghesuite într-o baracă, pe priciuri, între fete care dormeau greu şi nici nu simţeau că se strecoară o străină între ele.
În zori, la cinci, trompeta a sunat deşteptarea pentru lucru. Primele cuvinte pe care le-am auzit de la vecina lângă care dormisem au fost: «Tu, mă mănâncă! Am luat şi eu râia de la aia». Am dobândit a doua zi o mare baracă numai pentru noi. Pe priciuri rogijini şi câte o pătură. Era o vară rece şi ploioasă, dar preferam să aşternem păturile sub noi
