Altă comună. Altă bogăţie naturală dată uitării. Gighera, cu apele ei care vindecă gastritele şi reumatismul, a fost în perioada interbelică o staţiune înfloritoare. Astăzi... se aşteaptă investitori.
În fiecare dimineaţă, nea Ionel îşi ia medicamentul: după ce pune o pereche de nădragi pe el, încalţă nişte pantofi sparţi la călcâie, străbate curtea până în spate, la orătănii, şi de acolo, prin poarta legată-n lanţ, iese în dos, coboară într-o clipă dâmbul scurt şi ajunge sprinten la conducta tăiată şi albită de săruri. În jur, raţele şi gâştele oamenilor au ieşit deja la plimbare: se bălăcesc alene în apa cu miros greu ce se scurge de la ţeavă, formând un adevărat lac, nins de pene şi fulgi. Bătrânul le ignoră. Afundă cana în largul ţevii. O umple. Şi, ducând-o la gură, o dă peste cap dintr-o suflare. Plescăie apoi mulţumit, cu mâna stângă ştergându-se pe barba încă nerasă. „Bună apă!“, oftează. Se-ntoarce apoi împăcat acasă: şi-a făcut tratamentul. De-acum poate să înceapă liniştit ziua, cu toate greutăţile ei - mai sănătos azi, la 81 de ani, decât în ziua în care s-a născut. Şi toate numai datorită apei „fermecate“ ce-şi are izvor chiar în spatele casei sale.
„Izvorul cucoanii“
Efectele terapeutice ale apelor vindecătoare de la Gighera au fost descoperite încă din secolul al XIX-lea. A fost nevoie de un singur om care să le fi încercat pe pielea lui şi lumea dimprejur să afle minunea. Legenda spune că un arendaş, plimbându-se pe moşia Brâncovenilor - de care aparţinea Gighera la vremea aceea, şi-a oprit calul la unul dintre izvoare. Bărbatul a simţit mirosul de sulf şi, cunoscând importanţa acestei substanţe, şi-a adus nevasta suferindă de picioare să se scalde cu apa izvorâtă de acolo. Curând, femeia s-a vindecat şi firul de apă a luat numele de „Izvorul cucoanii“. Iar vestea apei miraculoase s-a întins în tot ţinutul.
