Acum ceva vreme, o prietenă m-a chestionat în legătură cu planurile mele de concediu: "Unde mergi în vacanţă?". "La Londra." "Londra?!... Dar mai sînt atîtea locuri de văzut!" " îmi răspunde ea cu o mirare vecină cu iritarea. Nu, nu e vorba că Londra ar fi cumva o destinaţie de ocolit. Problema e doar că, în timp ce-aş putea alege din atîtea alte locuri în care n-am mai fost, eu prefer să-mi petrec săptămîna de concediu la Londra, pentru al treilea an la rînd. Mă grăbesc să adaug, în chip de scuză, că e un oraş atît de mare, mai am atîtea de văzut, făcut, gustat şi adulmecat. Ar vrea să mă-nţeleagă, dar din felul în care dă din cap a compătimire îmi dau seama că răspunsul meu nu e o scuză prea bună. Şi, pe undeva, are dreptate. Am mai văzut şi alte oraşe frumoase, dar n-am ţinut cu dinţii de ideea de a le revedea. Şi mi-ar plăcea, desigur. Asta dacă n-ar exista Londra la mijloc. Nu revin doar pentru locurile încă nevizitate; revin, în egală măsură, pentru plăcerea de mă reîntîlni cu cele cunoscute deja. Reparcurg un traseu oarecare şi mă surprind comparînd mental modul în care el îmi apare acum în faţa ochilor, cu primele impresii, mult mai exaltate, dar şi mai naive, de la începuturile mele într-ale Londrei. Astăzi îmi dau seama cît de epuizantă trebuie să-mi fi fost lăcomia uriaşă cu care absorbeam pe atunci orice detaliu, orice fărîmă de peisaj, o frenezie cauzată deopotrivă de temerea că poate nu voi mai găsi ocazia de a reveni, dar şi de înţelegerea imediată a faptului că am de a face cu o namilă de oraş pe care nici nu mai ştiu de unde să-l apuc sau cum să-l fac să-mi încapă, tot, în acel mic sejur de început.

Nu m-am blazat deloc, dimpotrivă, de-abia acum simt că mi-am dobîndit micile îndemînări care-mi permit o savurare calmă, pe îndelete, fără pericolul unei buimăceli totale. Ceea ce nu înseamnă că mi-ar fi putut şterge cineva zîmbetul lăbărţat pe