Stimate domn, am cumpărat primul volum din Antologia ruşinii în presa românească şi am citit reportajul dumitale, din 1949, de la înfiinţarea primei gospodării colective în comuna Luna de Jos. Fotografa care te-a însoţit a fost mama mea. Ea a murit, acum şase ani, în Canada, unde a ajuns, prin 1960, după ce s-a despărţit de tatăl meu. El a lucrat ani de zile la cenzură şi ştiu precis că a fost sancţionat pentru apariţia articolului dumitale în care-l proslăveai pe Hruşciov în 1955. Prin relaţiile sale de fost ilegalist a reintrat în serviciu, nu la cotidiene, ci la revistele literare săptămînale şi lunare. Mama nu a admis acest compromis al lui, a divorţat, iar eu am trăit lîngă el pînă s-a prăpădit, în 1980. Am dat socoteală de părinţii mei în toate autobiografiile care mi-au însoţit viaţa pînă am fost pensionat de la un institut de cercetări hidrologice unde am lucrat ca proiectant-şef 30 de ani. Am fost astfel la curent cu reportajele dumitale de la Bicaz şi de pe alte şantiere. L-am cunoscut bine pe inginerul Cameniţă din care ai făcut pe drept un personaj în reportajele de atunci. Nu ai greşit. Am doi fii ceva mai mari decît băiatul dumitale care nu au de ce să mă chestioneze în privinţa trecutului meu. Nu am problemele dumitale paternale. Nu am fost m.d.p., iar dacă ei au fost, nu m-am opus.

La cîteva zile după ce te-am citit în Antologie, am văzut scrisoarea agentei literare* pe care ai tratat-o printr-o tăcere foarte neplăcută din care se putea înţelege că eşti de acord cu ea. Ea ironiza lansarea cărţii şi punea toată lumea de acolo sub semnul oportunismului tradiţional. Am fost şi eu acolo şi nu mă simt deloc oportunist. I-am ascultat cu atenţie pe vorbitori şi i-am înţeles ca pe nişte oameni care au fost odată marxişti şi acum nu mai sînt. Cum se zice, au trecut de la stînga la dreapta. Eu nu mai cred de mult în aceste etichete: pentru mine, dre